În ortodoxie dogma și obiceiul merg împreună. Dreapta credință atrage după sine dreapta făptuire. Cuviosul se simte dator cu responsabilitate înaintea lui Dumnezeu  și a oamenilor ca unul căruia i s-a dat putere direct de la Duhul Sfânt să mustre și să readucă pe drumul drept pe cei fără rânduială care nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu și de legile Bisericii Lui. Constată, așadar, că locuitorii insulei și ai Pafos-ului  în primele zile ale Sfântului și Marelui Post, lucru care din păcate se întâmplă și astăzi în întreaga insulă, ies din casele lor în împrejurimi și acolo fac ospețe și se distrează. Dar este cunoscut că aceste zile sunt zile de pocăință, plâns și post aspru. În această epocă tronul din Pafos era văduv. Neputând suferi acest păcat și iubind turma Bisericii scrie o scrisoare enciclică „Împotriva celor fără rânduială care dezleagă începutul postului”. Mustră foarte aspru pe clericii din Mitropolie pentru indiferența lor și tăcerea lor în fața acestei nereguli și pune epitimii aspre asupra celor fără rânduială, validându-și fapta lui, ca întotdeauna, cu prin referire la autoritatea dată lui de la Duhul Sfânt. „Dar noi coborându-le nasul, poruncim prin puterea dată nouă de la Duhul Sfânt astfel: Dacă cineva de acum înainte va îndrăzni să făptuiască o asemenea lucrare nelegiuită și va încerca să necinstească legile postului curat și fără de prihană, să fie afurisit din orice Biserică a lui Dumnezeu și pentru șapte ani să fie afară din orice biserică sfântă, plângând și mărturisindu-și o asemenea fărădelege”. Recunoscându-și însă locul lui în ierarhia bisericească nu omite să completeze că „am scris astfel fiindcă Biserica este încă văduvă. Dar dacă va veni episcopul afurisania noastră să fie dezlegată”. 

Harul vorbea limpede înlăuntrul său și Sfântul avea deplină cunoștință de acest dar dumnezeiesc. Primea în chip simțit pe Mângâietorul în inima lui, Care îl lumina și îi deschidea gura lui ca să istorisească mărețiile lui Dumnezeu „«Oricine este născut din trup trup este, ceea ce se naște din Duh duh este». Pentru aceea și eu ca unul care m-am născut din El și mă împărtășesc de El am venit să filosofez pe scurt despre El cu frică și cu dor. Pentru aceea m-am născut de sus și am fost învrednicit de înfiere și prin El iarăși sunt răscumpărat din căderi. Sunt convins și cred că sunt curățit de El și luminat atunci când vorbesc despre El”. De aceea și nu ezită Cuviosul a se învoi cu gândul lăuntric să scrie cuvânt la Hexaimeron, să ceară de la Dumnezeu să-i trimită același har „cu care vorbea Moise”.

***

Să îl lăsăm pe însuși părintele nostru să ne povestească acest fapt și să vedem și noi modul în care se mișcă și acționează sfinții. Scrie, așadar, „Când m-a cercetat din înălțime dumnezeiasca iluminare, ca să mă despartă de deșertăciunea vieții și să îndrepte pașii mei în cărări drepte și în calea păcii vieții monahale, am fugit pe ascuns de părinții mei și de cei șapte frați, băieți și fete, și ajung în Sfânta Mănăstire (a Sfântului Ioan Gură de Aur) și acolo mi s-a întâmplat să aud profeția care zice: La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul și celelalte. Foarte mult m-am bucurat auzind acestea, findcă nu mai auzisem niciodată asemenea cuvinte, fiindcă, deși eram de 18 ani, totuși eram cu desăvârșire neînvățat încât nu cunoșteam nici pe alfa. Atât de uimit am fost de aceste cuvinte și sufletul meu le-a iubit din cale afară, încât ziceam, măcar de-ar citi și să aud în fiecare zi asemenea cuvinte, deși nu înțelegeam sensul mai adânc al celor spuse, afară numai de faptul că la început a făcut Dumnezeu și a văzut Dumnezeu că erau bune foarte” și nimic afară de acestea.

Nu am arătat nimănui ceea ce se întâmplase și am ascuns în adâncul inimii mele această minune. Când am fost pus de proestoșii mănăstirii la cultivarea viilor, Dumnezeu a voit, și eu bineînțeles, să fac câteva lecții, atâtea câte erau de ajuns ca să învăț slujba pe care trebuie să o facă monahii. Dumnezeiescul har totuși mi-a dăruit mai mult de atât și am învățat pe de rost astfel întreaga psaltire. Când iarăși dumnezeiasca cercetare m-a vizitat și m-a scos din tulburările chinoviale la limanul liniștii și s-a întâmplat aceasta din bunăvoirea lui Dumnezeu, atunci, de vreme ce am găsit timp la liniște și aveam în continuu în amintirea mea cuvintele pe care le-am auzit, atunci mai mult decât orice carte, am căutat profeția aceea și de cum am găsit-o cu mult dor am învățat-o pe de rost. Și nu numai cele spuse la creația lumii în șase zile, ci și cele despre rai și despre călcarea poruncii, despre potop și zidirea turnului și până la iubitorul de Dumnezeu Avraam. Mă minunam foarte tare de aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi.

Am citit și Hexaimeronul Sfântului Ioan Gură de Aur, doream să-l citesc și pe cel al Sfântului Vasile cel Mare, dar nu l-am găsit. După ce au trecut 37 de ani și am avut nevoie de mai multă liniște, m-am sălășluit în Noul Sion și iarăși am căutat insistent Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare în Mănăstirile din Pafos și Arsinoi Dar fiindcă nu le-am găsit, cum este și firesc, m-am întristat mult. Când au venit zilele postului celui fără de prihană, a început mintea mea să se concentreze în contemplarea hexaimeronului și să-mi vină pe buze cuvintele lui. După câteva zile mă silea cugetul meu să îndrăznesc și să scriu ceva în legătură cu el. Eu însă am socotit aceasta nebunie și batjocură a minții mele să încerc adică ceva care pentru mine era cu neputință. Dar cugetul meu lăuntric stăruia să mă silească zicându-mi să vorbesc despre el, fie și numai laconic. Dar fiindcă nu îndrăzneam să înaintez în întreprinderea aceasta nici cugetul nu înceta să mă tulbure, atunci ca un mijloc de scăpare, iau hârtie ca să scriu cinci – șase stihuri și astfel să tai marea silire a cugetului meu. Când însă am început cuvântul nu s-a mai oprit deloc, dar nici eu n-am mai lăsat condeiul până ce, cu ajutorul lui Dumnezeu nu s-a sfârșit primul cuvânt. Atunci și pentru al doilea cuvânt mă îmboldea râvna cea dinlăuntru și fiindcă mă temeam tare de această încercare cu lacrimi fierbinți am stăruit la dumnezeiasca bunăvoință să nu lase mintea mea să rătăcească în afara cugetelor reale ale de Dumnezeu inspiratei Scripturi, ci mai degrabă să mă lumineze cu același har cu care a grăit și Marele Moise.

Apoi noaptea am văzut în vis că am luat o carte veche scrisă pe care era o parte nescrisă și am început acolo să scriu cele privitoare la hexaimeron. În timp ce continuam să scriu, nu am văzut în ce chip, cineva după ce a adus o carte mare, a pus-o în dreapta mea și deasupra cărții o lumânare aprinsă. Când am văzut-o am zis că această carte este, pe cât se pare, a Teologului și când voi avea vreme o voi citi.

Când m-am trezit, am înțeles că visul însemna că dumnezeiescul har avea să mă învețe în lucrarea mea și că nu este înșelare a vrăjmașului.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)