„Tomo, i-a zis Iisus, pentru că m-ai văzut ai crezut; Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut“ (Ioan: XX, 29). Cuvintele acestea pe care Iisus le adresează lui Toma pun în faţa omenirii o problemă deosebit de gravă, de importantă şi întotdeauna actuală, problema credinţei. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut. Credinţa, deci, este izvor sigur de fericire. La o privire superficială, s-ar părea că toţi oamenii care aud asemenea cuvinte trebuie să devină credincioşi, căci toţi oamenii doresc să fie fericiţi. Lucrurile însă nu sunt chiar aşa de simple. Acea credinţă mare şi profundă prin care cel ce s-a pătruns de ea a intrat într-o altă dimensiune existenţială, devenind în mod miraculos şi tainic un om nou nu se produce uşor şi, mai ales, nu e suficientă voinţa omului pentru a se produce. Sunt în Sfânta Scriptură şi în alte cărţi, dar şi în viaţa reală destul de multe exemple de oameni care şi-au dorit mult să atingă starea de credinţă şi n-au reuşit să ajungă la ea decât atunci când le-a fost dată de Sus şi fiecăruia pe o cale anumită, probabil singura care se potrivea cu persoana respectivă. Şi totuşi, pentru ca o întâlnire a persoanei umane cu Iisus să se producă, e necesară şi contribuţia omului.

Iată spre exemplu, cazul Fericitului Augustin, cunoscut de altfel de mai toată lumea, dar pe care îl vom relua şi îl vom comenta pentru frumuseţea sa şi pentru caracterul său exemplar. Mama lui, Monica, era o bună credincioasă şi trăia o viaţă de rugăciune intensă. Ea se ruga mult pentru ca fiul său să cunoască lumina credinţei creştine. Dar Augustin, care a studiat la şcolile înalte ale vremii, a pornit pe o altă cale. El a căutat adevărul în studiu, mai ales în operele filosofilor greci. Dar, mergând pe o asemenea cale, pacea pe care ar fi dorit s-o aibă n-a putut-o găsi.

La un moment dat, ajunge în Milano, ca profesor de retorică şi acolo ascultă predicile episcopului Ambrozie. Atunci Augustin a început să întrezărească adevărul şi să-şi spună că nu e chiar iraţională credinţa mamei. Apoi, încet, încet, s-a apropiat de învăţătura lui Iisus. Ar fi vrut să ajungă şi el un credincios veritabil, dar întâlnea mereu în inima lui un mare obstacol. Nu vedea cum ar fi posibil să se despartă de prietenii lui de petreceri împreună cu care ducea o viaţă nu tocmai morală.

Într-o zi din luna iulie a anului 386, i-a împărtăşit frământările sale unui prieten al său. Apoi, în această stare fiind, de sfâşiere între dorinţa unei vieţi curate şi credinţa că nu-i posibil să se despartă de felul de viaţă dusă până atunci, a ieşit în grădină, a îngenunchiat sub un smochin şi a strigat: Doamne, până când vei fi mânios împotriva mea? În acel moment a auzit o fetiţă cântând în grădina vecinului: Tolle, lege! Tolle, lege!, adică Ia, citeşte! Ia, citeşte! S-a întrebat atunci dacă fetiţa se joacă sau era o poruncă divină pentru el. Probabil că era şi una şi alta. S-a dus, a luat Epistola către romani şi privirea i s-a oprit pe următorul pasaj: Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele. (Romani XIII, 13-14) După ce a citit textul, i l-a arătat prietenului său zicând: M-am îmbrăcat în Iisus Hristos şi inima mea este plină de lumina păcii.

Iată cum a găsit Dumnezeu o cale să i Se reveleze lui Augustin! I-a oferit Cuvântul Său într-un moment când el chiar de asta avea nevoie. Şi nu orice cuvânt, ci acela care era poate singurul potrivit să biruie îndoiala din sufletul lui. Un cuvânt din care se vede bine contrastul dintre viaţa curată şi sănătoasă a omului care a reuşit să se desprindă de toate cele ale lumii şi viaţa dusă în dezordine şi destrăbălări a unora din cei necredincioşi, fie ei chiar şi oameni de înaltă cultură, cum era Augustin.

Efectul este extraordinar. Cel care va deveni Fericitul Augustin vede dintr-o dată acest contrast şi vede bine unde este adevărul şi lumina şi pacea pe care în lume nu le poţi găsi. Acest adevăr, ajuns chiar la inima lui, îi dă puterea de a se desprinde cu uşurinţă de vechii lui prieteni şi de felul de viaţă pe care îl dusese. Făcând ceea ce orice om aflat în situaţia sa ar trebui să facă, dorind adică sincer să obţină harul credinţei şi căutându-l cu ardoare, urmând deci, poate fără să conştientizeze, îndemnul lui Iisus: căutaţi şi veţi afla (Matei 7, 7), Augustin a devenit purtător de lumină. Este lumină din lumina de la început pe care el a dus-o mai departe în lume oferind-o tuturor celor care o caută.