Copii pentru Dumnezeu

Căsătorie

Copii pentru Dumnezeu

Cea mai mare harismă pe care ne-o dă Duhul Sfânt este duhul bunului simţ.

Părinte, care este rolul familiei faţă de Biserică, de copii? Rolul soţului, al soţiei? Explicaţi cum trebuie să conducă o familie copiii în frică de Dumnezeu.

Nu cu bâta. O familie trebuie să-şi conducă cu gingăşie copiii la Dumnezeu. Cu tandreţe. Fac abstracţie ca un prieten foarte bun de-al meu este aici şi tot am să v-o spun, ca, de obicei, dau imaginea aceasta. Eu cunosc o femeie foarte smerită, în vârstă, într-un sat din Moldova. Extrem de apropiată sufletului meu, o femeie de o adâncă smerenie educaţională. Laolaltă cu mama. N-am auzit-o pe femeia asta nici zdrăngănindu-şi copiii la cap, nici jignind pe nimeni, nici manifestându-se de niciun fel. Dar n-am văzut mod mai mult de a fi în Hristos decât în casa ei. Nu citează la nesfârşit din Scriptură. E drept, cântă. Cântă că îi place să cânte. Zice nişte poveşti de te topeşte. Cred că şi acum, dacă mă duc la ea şi începe să povestească, adorm mâncând. Că are o voce care vine din cer. Şi-şi iubeşte copiii, indiferent de depărtarea care-o separă de ei. Copiii sunt, tot timpul, în curtea casei ei. Pentru că o mamă nu se desparte niciodată de copiii ei. Şi, în niciun caz, Dumnezeu nu te desparte de copiii tăi. Prin urmare, oameni care au pus între ei şi copiii lor o prăpastie de netrecut, pentru că au crezut în rigoarea lor de mari creştini si si-au anulat inima lor de tată şi de mamă, sunt în mare rătăcire. Orice, dar nu mai poartă în sine conştiinţa creştină. Și, știți, am întrebat-o nu o dată, ci de vreo două ori, ce-a făcut să fie atât de aproape de Hristos. Şi mi-a spus că suferinţa ei a adus-o atât de aproape de Hristos. Copiii ei au fost martorii suferinţei ei şi, împreună, au putut trece peste suferinţele lor. Aşa se cresc copiii întru Dumnezeu. Făcându-i pe copii martori ai suferinţei prin care treci. Neascunzându-le că „mâine facem un pic de foame că n-am bani. Nu pot să îţi iau adidaşii ăia, chiar nu-mi pot permite! Renunţă la a te mai uita lung după rochiţa din vitrină, pentru că nu o să avem niciodată bani de o rochiţă ca aceea”. Copiii care au învăţat asta sunt nişte copii salvaţi.

Eu, în schimb, îl am exemplu pe tata. Să-l păzească Dumnezeu şi să-l ţie sănătos! La un moment dat, văzând cum jindui eu după Magicianul lui John Fowles - era în preajma Sfântului Nicolae — şi-a dat ceasul jos de la mână, s-a dus, l-a vândut şi mi-a cumpărat cartea. Nu era Biblia, nu erau Sfinţii Părinţi, dar nu am văzut gest mai creştinesc în dorinţa unui om de a-şi educa vocaţional copilul. Şi era singurul lui obiect de lux, de altfel. De dragul unei cărţi pe care s-o poată citi copilul tău!

Aşa se cresc copiii pentru Dumnezeu!

Copiii, pentru Dumnezeu, se cresc învăţând-o pe fată cum să facă tocană, ciorbă, cum să spele pe jos, exact ce trebuie spălat: Cum să spele vana după ce face baie şi duşul să şi-l cureţe după ce o făcut duş. Pe băiat, la fel. Învăţându-l să-şi schimbe ciorapii în fiecare zi, să-şi schimbe cămaşa când e transpirat, să se spele pe dinţi, să nu pută. Noi credem că a fi creştin înseamnă a fi numai cu ariile metafizice. Nu, nene! Dumnezeu locuieşte în interstiţii! În toate aceste lucruri care, la prima vedere, par de nimic. Şi nu-n ultimul rând cred că cel mai mare dar pe care părinţii îl pot da copiilor, pentru ca ei să crească în Dumnezeu, este bunul simţ! Un creştin lipsit de bun simţ nu mai e creştin. Cea mai mare harismă pe care ne-o dă Duhul Sfânt este duhul bunului simţ.

(Pr. Constantin Necula, Iubirea care ne urnește, Ed. Agnos 2010, p.73-74)