Unirea nupțială este imaginea unirii între Hristos şi suflet, între Hristos şi Biserică. De aceea, unirea nupțială, cu implicația ei sexuală, îşi găseşte împlinirea în comunitatea eclesială. Binecuvântată în Biserică, ea stă în slujba Bisericii, continuând lucrarea de creație a lui Dumnezeu prin procreere, reflectând iubirea eternă a lui Dumnezeu pentru Biserică şi prin aceasta pentru lume, şi fiind un martor al iubirii între soți, care poate să‐i ducă la viața veşnică.

Totuşi, iubirea aceasta, exprimată în experiența conjugală, este în forma ei cea mai pură, transcendentă dincolo de sine. Scopul ei ultim vizează transcenderea experienței carnale şi concentrarea în întregime asupra lui Dumnezeu. Dragostea erotică îşi are propriul telos, sfârşitul şi împlinirea, în autenticul eros. Este o iubire nu mai puțin pasională, nu mai puțin care se neagă pe sine şi care trece de sine, decât iubirea conjugală umană în forma ei cea mai pură. Este o iubire ce răspunde iubirii lui Dumnezeu (cf. I Ioan 4, 10), mişcarea cea mai adâncă a sufletului, pe care nu o putem produce sau susține. Ea este inițiată şi susținută de iubirea pasională a lui Dumnezeu, acționând în sufletul omenesc sau în întreaga persoană umană.

(Preot Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, p. 54)