Slujba de logodnă și semnificațiile ei
Soţii trebuie să aibă încredere deplină unul în altul (schimbul de inele), de asemenea, soţul să nu uite de soţie, iar soţia de soţ (numele lor gravate pe inele). De acum înainte, el şi ea, aşa cum au făcut în Biserică când şi-au schimbat inelele, trebuie să-şi împartă reciproc sentimentele şi gândurile.
În rânduiala contemporană a Bisericii, Taina Cununiei este compusă din două părţi, care urmează imediat una după alta: prima se numeşte „logodnă”, iar a doua „cununie”. În timpul primei părţi, tinerilor li se pun pe degete verighetele, iar în timpul celei de-a doua, mirilor li se aşază pe cap cununiile.
Logodna nu este o Taină, ea precede Taina Nunţii. Dar în trecutul nu foarte îndepărtat, de cele mai multe ori logodna era despărţită de nuntă cu câteva săptămâni sau chiar luni, pentru ca tinerii să poată să se cunoască mai bine şi să conştientizeze hotărârea lor şi a părinţilor de a se căsători.
În cartea numită Tipic, rânduielile logodnei şi ale cununiei sun prezentate aparte, cu începuturile specifice fiecăreia: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru” pentru Logodnă şi „Binecuvântată este împărăţia Cerurilor” pentru Cununie.
Logodna, ca orice rânduială bisericească, ca orice rugăciune, are un sens adânc. Cercul este folosit pentru a întări o roată, la fel, este folosit pentru a lega doagele care se întrebuinţează la confecţionarea unui butoi. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre mirele şi mireasa care se leagă prin dragoste, pentru ca împreună să formeze o familie, să-şi umple existenţa cu un nou sens. Un butoi gol crapă, iar unul plin îşi păstrează calităţile ani în şir. La fel se întâmplă şi într-o căsătorie: dacă ea nu este umplută din interior, apar fisuri, sentimentele soţilor se şterg cu timpul şi familia se destramă. Conţinutul interior al unei familii creştine trebuie să-l formeze viaţa duhovnicească şi interesele intelectuale comune.
În timpul Logodnei Biserica se roagă: „Dumnezeule Cel veşnic, Care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă... Însuţi binecuvântează şi pe robii Ţăi aceştia, povăţuindu-i pe dânşii spre tot lucrul bun”.
Şi mai departe urmează: „uneşte şi păzeşte pe robii Tăi aceştia în pace şi într-un gând... şi întăreşte logodna lor în credinţă, în înţelegere, în adevăr şi în dragoste”.
Toţi cei prezenţi în biserică sunt chemaţi să se roage pentru iubirea care îi uneşte pe miri, pentru unitatea credinţei lor şi pentru pacea în familie. „Frumuseţea trupească [...] poate încânta 20-30 de zile, dar mai târziu puterea ei scade”, scria Sfântul Ioan Gură de Aur. Între tinerii ce se căsătoresc trebuie să se stabilească o unitate mult mai trainică, nu doar o atracţie trupească.
Pe partea interioară a inelului mirelui, care se punea pe degetul miresei era scris numele lui, iar pe inelul miresei pentru mire se scria numele alesei lui. Inelele conducătorilor răsăriteni purtau pecetea casei lor; acest inel era un simbol al puterii. „Prin acest inel Iosif avea putere în ţara Egiptului”. Inelul simbolizează puterea şi dreptul unuia din soţi asupra celuilalt („femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” - 1 Cor.7, 4). Soţii trebuie să aibă încredere deplină unul în altul (schimbul de inele), de asemenea, soţul să nu uite de soţie, iar soţia de soţ (numele lor gravate pe inele). De acum înainte, el şi ea, aşa cum au făcut în Biserică, atunci când şi-au schimbat inelele, trebuie să-şi împartă reciproc sentimentele şi gândurile.
Nu se citesc rugăciuni speciale pentru inele. Înainte de cununie, ele sunt duse în altar, pe Pristol, aceasta fiind rânduiala sfinţirii lor: de pe Pristolul Domnului, tinerii, şi întreaga Biserică împreună cu ei, cer binecuvântarea şi sfinţirea acestei căsătorii.
Cu lumânările aprinse, semn de bucurie pentru Taina care va urma să se producă, ţinându-se de mâini, mirele şi mireasa sunt duşi de către preot în mijlocul bisericii. Corul interpretează slavoslovia Dumnezeului-Om, chemând astfel pe tineri să urmeze calea Domnului. Toţi tinerii căsătoriţi sunt îndemnaţi să urmeze această cale.
Cuvintele „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie” sunt urmate de versetele psalmului 127. Preotul merge înainte cădelniţând, iar dacă în biserică slujeşte şi un diacon, acesta îi cădelniţează cu tămâie pe miri, ca pe împăraţi cu mirodenii, ca pe arhierei cu tămâie: căci ei sunt datori să conducă familia, să întemeieze o nouă biserică în casă.
(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, p. 24-27)