Văzându-și încă din cele mai vechi timpuri condiția tragică în care se află și nicicum neputând să se împace cu ea, omul a căutat o soluție, o ieșire dintre limitele de spațiu și timp în care se vedea constrâns.
Și dacă de multe ori, precum lui Ghilgameș, marele erou al eposului străvechi sumerian plecat în căutarea nemuririi, i s-a întâmplat să eșueze, totuși el niciodată n-a încetat să caute, să încerce a afla o ieșire, o soluție. Exemplare pentru rezultatul acestui efort uriaș pe care omul l-a făcut în timp sunt câteva versuri dintr-o cunoscută poezie a lui Tudor Arghezi: “S-a-ndătinat copilul cel pitic/ Să are și să strîngă avuție./ Osânda și-a schimbat-o-n bucurie,/Clădindu-și slăvi și veacuri din nimic“ (Poezia Plugule).
Sigur că nu doar despre avuțiile materiale este vorba în aceste versuri. Mai mult decât acestea și infinit mai valoroase decât ele sunt avuțiile spirituale, acelea care nu se mai supun timpului, căci ele țin de valorile eterne. Dar cuvântul care ne atrage atenția `n mod deosebit este cel care se referă la creație (Aici, în acest context, “clădindu-și“ este sinonim cu “creându-și“ pe care poetul l-a evitat din rațiuni ce țin de eufonia versului). Iată, deci, că omul, “copilul cel pitic“, a ajuns să creeze. Este, poate, cea mai importantă treaptă la care el a reușit să urce de-a lungul istoriei sale, treapta creației. Aceasta a realizat omul în lunga sa istorie pe pămât, a creat, asemeni Celui Care este Însuși Creatorul, și în felul acesta el a răspuns gândului dintru început cu care Dumnezeu l-a făcut pe om. Creația - aceasta este replica pe care omul o dă sentimentului și gândului morții. Și dacă gândul că moartea, ca fapt inevitabil, rămâne, pentru omul ajuns la treapta creației, aceasta nu mai contează, căci încărcătura de sentiment negativă care-l însoțea a fost anulată. Nu mai este frică, nu mai este tristețe, nici neliniște. Prin însuși actul creației el, omul “osânda și-a schimbat-o-n bucurie“. Este o bucurie care nu se mai leagă de nimic din cele trecătoare ce se află în lumea noastră căzută, o bucurie prin care omul, ca într-un fel de pregustare, cunoaște ceva din adevărata fericire, aceea ce se află mai presus de toate fericirile și nefericirile vieții.
Sigur că o creație autentică și cu adevărat salvatoare, posibilă în orice domeniu de activitate umană, nu se poate realiza decât dacă la baza ei stă învățătura ce strălucește din scrierile Noului Testament, iar omul angajat pe calea unei astfel de creații, lucrând asupra oricărui fel de material, începând cu cea mai neînsemnată piatră și terminând cu omul de lângă sine (aflat în formare sau greșit format) ajunge, de cele mai multe ori fără a conștientiza, să lucreze cu sine însuși, să se automodeleze, practicând astfel ceea ce spiritualitatea filocalică numește “știința științelor și arta artelor“.
În felul acesta, prin creație, act ce se petrece acolo unde se află căzut, adică în istorie, omul a reușit să se ridice mai presus de istorie.