„Kierkegaard a fost poate omul cel mai complicat care a scris vreodată despre lucruri religioase. Neîncetat treaz; stând tot timpul alături de sine; observator de o agerime care te face să te întrebi cum a mai fost posibilă viața sa în aceste condiții.“ Astfel îl caracteriza Romano Guardini pe cel mai important filosof creștin al veacului al XIX-lea. Sořren Kierkegaard se definea drept „scriitor și poet al religiosului“, dorind să ne responsabilizeze, să ne facă să reflectăm asupra necesității și obligativității de a conștientiza chemarea lui Hristos ca angajare existențială și parcurs formativ.
Sořren Aaby Kierkegaard (1813-1885) s-a născut la Copenhaga într-o familie înstărită. După o copilărie nefericită și trăită în izolare, ajunge student la Universitatea din Copenhaga cu intenția de a deveni în cele din urmă preot. A absolvit teologia în 1840 și s-a logodit un an mai târziu, fără a trece vreodată pragul căsătoriei și cu atât mai puțin pe cel al preoției. În 1835, el scrisese în Jurnalul său: „Problema este de a mă înțelege pe mine, de a vedea ce vrea Dumnezeu să fac; trebuie să găsesc un adevăr care să fie adevăr pentru mine, să găsesc ideea pentru care să pot trăi și să pot muri“. Astfel, pentru gânditorul danez, adevărul ca atare nu ținea de o speculație abstractă și dezinteresată, ci de sfera unei dureroase căutări de sine.
Ne este imposibil să prezentăm în câteva rânduri atât de numeroasele teme și raționamente dialectice ale lui Kierkegaard, concepte de o finețe psihologică și de o frumusețe a expresiei rar întâlnite în lucrările filosofice. De aceea, ne vom axa mai mult pe cadrele principale ale gândirii sale.
Într-una dintre operele capitale, intitulată „Boala de moarte. Un expozeu de psihologie creștină în vederea edificării și a deșteptării“ (1849), Kierkegaard tratează problema disperării ca fenomen de patologie spirituală. Titlul face aluzie la episodul învierii lui Lazăr, când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească“ (In. 11, 4). Pentru creștin, nu sunt „de moarte“ boala, asuprirea, mizeria și grijile, ci „de moarte“ este tocmai maladia care nu recunoaște sensul Întrupării. Această maladie are și un nume: disperarea. Filosoful danez spune: „Disperarea este așadar boala de moarte, această contradicție chinuitoare, această boală aflată în sine (în sinele omului n.n.), de a muri veșnic, de a muri fără să mori... Disperarea înseamnă tocmai să te macini în interior, dar este o măcinare neputincioasă a unui sine care nu este în stare de ceea ce vrea... Definiția ar putea include orice formă imaginabilă și reală a păcatului; ea va evidenția corect trăsătura decisivă a păcatului, de a fi disperare (căci păcatul nu înseamnă neastâmpărul cărnii și al sângelui, ci adeziunea spiritului întru acestea) și de a se afla înaintea lui Dumnezeu“. Păcatul disperării se naște într-un suflet care nu-și poartă de grija cea bună și mântuitoare, care trăiește în necunoștință față de Biserică, față de poruncile lui Hristos. O astfel de viață este, din punct de vedere duhovnicesc, ratată, și „ratată ar fi doar viața acelui om care, lăsându-se înșelat de bucuriile sau de grijile vieții, ar trăi astfel încât nu ar ajunge niciodată în mod veșnic și decisiv să fie conștient de spiritul și de sinele său; sau - ceea ce este același lucru - el n-ar acorda niciodată atenție și n-ar fi mișcat în sensul cel mai profund de faptul că există un Dumnezeu și că el însuși stă în fața acestui Dumnezeu“. Un astfel de om L-a pierdut pe Dumnezeu și, prin aceasta, și-a pierdut sinele, „căci cine nu are Dumnezeu, nu are nici sine“.
Într-o altă lucrare celebră a lui S. Kierkegaard, „Frică și cutremur“, este dezbătută și problema iubirii: „acela care-L iubește pe Dumnezeu fără credință se reflectă pe sine în el însuși, dar cel care-L iubește pe Dumnezeu cu credință se răsfrânge pe sine în Dumnezeu“. Filosoful observă că în societatea contemporană creștinii nu se preocupă de iubirea de Dumnezeu și de aproapele, atrăgând atenția, cu glas profetic (dacă privim cursul omenirii și situația din vremurile noastre), în privința germinației latente, dar certe a unei subtile capcane, cea a ispitei progresului tehnologic: „dacă omul timpurilor noastre nu se va opri la iubire, încotro se îndreaptă el? Către iscusința lumească, socoteala meschină, către infamie și nenorocire, către tot ceea ce poate pune la îndoială originea divină a omului“.
Viața, ca ucenicie este una din temele majore ale cărții „Școala creștinismului“; Kierkegaard concepe existența ca „devenire continuă“, astfel încât a exista în mod autentic înseamnă a-ți trăi propria viață ca pe un proces autoeducativ. Această dimensiune perfectivă a vieții creștinului se datorează faptului că termenul de referință al personalității este Dumnezeu Însuși, care îi apare omului ca „model“. Fiecare creștin care a apucat calea mântuirii trece prin suferință. Trăsăturile suferinței creștine sunt voluntaritatea și responsabilitatea. Școala suferinței este autentica școală în interior, școala unde se învață totul, deoarece „materia de învățământ este una singură: ascultarea, iar cel ce învață ascultarea învață totul“. Filosoful danez conchide: „suferința formează pentru eternitate, fiindcă eternitatea este în credință, iar credința este în ascultare, iar ascultarea este în suferință. Ascultarea nu există în afara suferinței, credința în afara ascultării, eternitatea în afara credinței“.
Dimensiunea credinței este atent definită în opera lui Kierkegaard. Astfel, credința este „certitudine interioară anticipatoare a infinitului“, care permite înălțarea deasupra planului contingenței, constituit din așteptări legate de cele trecătoare. Omul cuprins de angoasă își va găsi liniștea doar în credință. Să ai credință înseamnă să nu disperi din cauza păcatului, să nu te scandalizezi în fața Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dimensiunea credinței apare din decizia existențială ca adeziune înflăcărată la mesajul mântuitor al Evangheliei. Ne putem apropia de credință numai prin „certitudine interioară“, nu prin argumentații și date estimative. La credință se ajunge nu prin motivații sau prin verificări: „nu este vorba de comunicare, nici de receptare directă, ci de alegere. Aici se cere un tip de receptare foarte precis: cel al credinței. Credința este o alegere, nu o receptare directă; o primește doar cel care știe dacă vrea să creadă sau să se smintească“.
Credinciosul, în viziunea lui Kierkegaard, este extrem de interesat de realitatea celuilalt. Obiectul credinței este realitatea celuilalt. Centrul și inima credinței nu este o doctrină, deoarece, într-un astfel de caz, raportul ar fi intelectual și „obiectul credinței nu este un maestru cu doctrină, deoarece atunci când un maestru are o doctrină, eo ipso doctrina este mai importantă decât maestrul, iar raportul este intelectual... Obiectul credinței este, în schimb, realitatea Maestrului. De aceea, răspunsul credinței este un «da» sau un «nu» absolut“. Credința oferă un răspuns la întrebarea fundamentală: „admiți tu că El a existat în mod real?“. Credința reprezintă posibilitatea de a trece dincolo de domeniul posibilităților, deoarece „la Dumnezeu, însă, toate sunt cu putință“ (Mt. 19, 26). Dobândirea credinței face parte dintr-un proces de autoeducație, fiindcă, așa cum se afirmă în lucrarea „Conceptul de angoasă“: „adevăratul autodidact este în aceeași măsură un teodidact“.
Sořren Kierkegaard se definea drept „scriitor și poet al religiosului“, dorind să ne responsabilizeze, să ne facă să reflectăm asupra necesității și obligativității de a conștientiza chemarea lui Hristos, ca angajare existențială și parcurs formativ. Întreaga operă scrisă de gânditorul danez poate fi socotită drept o pedagogie teologică în sensul că, autentificarea individualității se realizează atunci când suntem puși „în fața lui Dumnezeu“, atunci când, prin credință, raportul este de la persoană la Persoană, atunci când conștientizarea păcatului și pocăința îi permit omului să se pună în relație cu Dumnezeu-Iubire, prin intermediul Dumnezeului-Om. În același timp, se poate vorbi și de o pedagogie kierkegaardiană antropologică, deoarece descoperirea și dobândirea individualității umane este încredințată dezvăluirii autenticității existenței, astfel încât, numai prin intermediul relației cu Dumnezeul-Om, cu Hristos, poate fi cunoscut Dumnezeul Cel în Treime închinat și slăvit: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.