(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

Într-un cuvânt, ceea ce este sufletul pentru trup, creştinii sunt pentru lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului şi creştinii printre oraşele lumii. Sufletul sălăşluieşte în trup, dar nu este al trupului. La fel, creştinii sălăşluiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul, care este nevăzut, este limitat în trup, care este văzut. În acelaşi timp, creştinii sunt recunoscuţi ca trăind în lume şi totuşi, religia lor rămâne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi duce război împotriva lui, chiar dacă a suferit nedreptate, pentru că este oprit de la a se îndulci în plăcerile sale. Similar, lumea urăşte pe creştini, chiar dacă nu au făcut nici un rău, pentru că s-au ridicat ei înşişi împotriva plăcerilor ei. Sufletul iubeşte trupul şi mădularele lui, dar acesta îl urăşte şi creştinii iubesc pe cei care îi urăsc. Sufletul este îngrădit în trup, dar ţine trupul împreună. Şi, deşi creştinii sunt reţinuţi în lume ca într-o închisoare, ei de fapt ţin lumea împreună. Sufletul, care este nemuritor, trăieşte într-un sălaş muritor. Într-un mod identic, creştinii trăiesc ca străinii printre lucrurile trecătoare, aşteptând pe cele nestricăcioase în cer. Sufletul, când este tratat în chip sărăcăcios în ceea ce privește mâncarea şi băutura, devine tot mai bun. Astfel şi creştinii care sunt pedepsiţi zilnic sporesc mai mult şi mai mult. Atât este de importantă poziţia pe care Dumnezeu le-a stabilit-o lor şi nu este corect ca ei să o refuze.

(Epistola către Diognet 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)