„Aceasta v-o spun, fraților: că vremea s-a scurtat de acum, așa încât și cei ce au femei să fie ca și cum nu [hōs mē] ar avea. Și cei ce plâng să fie ca și cum n-ar plânge; și cei ce se bucură, ca și cum nu s-ar bucura; și cei ce cumpără, ca și cum n-ar stăpâni; și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece. Dar eu vreau ca voi să fiți fără de grijă“ (1 Corinteni 7, 29-32).

Aceasta este definiția vieții trăită în Hristos, a „vieții mesianice“. Am găsit această afirmație într-o carte scrisă de Giorgio Agamben, filozof italian cunoscut la noi mai mult prin influența asupra gândirii controversatului Ioan P. Culianu. Acest studiu filologico-filozofic a fost tradus în română sub titlul „Timpul care rămâne. Un comentariu la Epistola către Romani“ (trad. Alex Cistelecan, Tact, 2009) și este de fapt un comentariu la primele zece cuvinte (!) din epistola adresată de Sfântul Apostol Pavel primilor creștini din Roma:

Paulos doulos christoú Iēsoú klētós aphōrisménos apóstolos eis euaggélion theoú
„Pavel, rob al lui Iisus Hristos, chemat de El apostol, rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu.“

Nu ne vom opri decât la cuvântul „klētós“ care este un derivat al lui kaléō, a chema, și înseamnă „chemat“ (lat. vocatus). Filozoful italian observă că în gândirea Sfântului Pavel acest verb dobândește o semnificație specifică, decisivă pentru definirea vieții mesianice, îndeosebi sub forma postverbului klēsis, „vocație, chemare“, textul definitoriu pentru uzajul paulin fiind 1 Corinteni 7, 17: „așa cum a dat Domnul fiecăruia, așa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble“. În continuarea acestui verset vedem cum Sfântul Pavel leagă chemarea creștinului de imperativul lui „ca și cum nu...“ [hōs mē]: cei care au soție să fie „ca și cum nu“ ar avea, cei care plâng să fie „ca și cum nu“ ar plânge, cei care se bucură să fie „ca și cum nu“ s-ar bucura... (1 Cor. 7, 29-30). G. Agamben consideră că acest „ca și cum nu“ [hōs mē] reprezintă sensul ultim al „chemării“ / vocației [klēsis], definiția vieții trăită întru Hristos, „viața mesianică“. Această vocație este revocarea oricărei alte vocații, ea este unica vocație, o chemare a chemării: odată ce ea intervine în viața omului nu mai contează ceea ce făcea pe un om să fie evreu, pe un altul să fie goim, pe un altul să fie sclav sau om liber.
Ekklēsía este pentru Sfântul Pavel comunitatea mesianică, ansamblul klēseis-urilor individuale, al vocațiilor mesianice. Vocația mesianică implică reluarea acelorași condiții exterioare în care s-a produs chemarea lui Hristos adresată nouă: în acest mediu lucrează chemarea hristificându-ne și hristificând cele din jurul nostru, umplându-le de un alt sens fiindcă chemarea – klēsis-ul – mesianic înseamnă golirea și nimicirea, prin „ca și cum nu“ a tuturor diviziunilor juridico-factice.
Așadar, omul chemat de Hristos este un alt om și totuși același. În cuvintele lui Agamben, creștinul care stăruie în chemarea lui Hristos „știe că trebuie să trăiască acum cu adevărat în lumea fără de Dumnezeu și că nu îi este îngăduit să camufleze în niciun fel faptul de a fi fără de Dumnezeu al lumii...“. Această ultimă observație ne trimite la îndemnul adresat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos către Sfântul Siluan: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!“. Așadar, „fii smerit, vezi doar neputințele și păcatele tale dar nu te lăsa doborât de ele fiindcă Eu sunt mereu cu tine aici“.
Oare nu este această chemare la a trăi lumea hōs mē un alt nume pentru Crucea noastră, a celor care am primit botezul în numele Sfintei Treimi? Oare nu este această chemare trăită în tensiunea dintre împlinirea Împărăției în viața noastră și împărăția mundană a păcatului în care trăim o cale de a înțelege cuvântul Apostolului: „nu eu mai trăiesc ci Hristos trăiește în mine“. Dar trăiește Hristos în noi oricum? Nu, ci după ce, mai întâi „m-am răstignit împreună cu Hristos... Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu“ (Galateni 2, 20).