Un scriitor american numit Andrew Chesnut a scris o carte numită: Devoţiunea pentru Moarte: Santa Muerte, Sfânta Schelet (apărută la Oxford University Press, 2012).

Unul dintre fenomenele religioase emergente din anii recenţi în America este prezenţa publică a „Sfintei Morţi”, o sfântă populară mexicană, cu chip de schelet. Această prezenţă a stârnit mânia ierarhiei creştine tradiţionale. Acest cult controversat este de fapt direct proporţional cu războiul drogurilor din Mexic şi cu imigraţia masivă. Cartea este un studiu academic complex despre această manifestarea religioasă.

Portretizarea Sfintei Morţi este deseori legată de violenţa cauzată de dependenţa de droguri. „Sanctuarul” acestui cult este în Mexico City. Ceea ce este remarcabil este că tot mai mulţi oameni din cele două Americi încep să creadă în „Sfânta Moarte”. Fenomenul a devenit viral şi datorită internetului.

La o primă vedere este doar o altă faţă a religiozităţii aberante care se manifestă prin imaginarul fabulos, prin curiozitate şi frică de moarte şi de necunoscut, realităţi general umane şi universal valabile. Omul caută acel „altceva”, insolitul, „the peculiar” ar spune britanicii. Oriunde există ceva ciudat, care incită fantasmele monstruoase ale omului, apar şi adepţii extraordinarului, ieşiţii din tipare, oamenii care caută satisfacţia magică etc.

La o analiză mai atentă, cultul morţii este o anomalie a religiozităţii care surprinde o complexitate de factori din imaginarul colectiv al americanului. Într-o lume care zace în infracţionalitate, cu o societate polarizată uriaş între puţini foarte bogaţi şi mulţi foarte săraci, religia devine ea însăşi un ferment al aberaţiei mentale, în care vocaţia morbidă, sinistrul şi moartea sunt imaginile principale.

Criza cumplită care a lovit mai ales pe cei săraci înseamnă de bună seamă o pierdere a sensului fundamental al vieţii pentru cei care nu mai au ce mânca. Durerea şi disperarea celor ce muncesc şi care nu vor avea niciodată ceea ce îşi doresc, dublate de averile fabuloase făcute prin crimă, droguri, trafic de carne vie, infracţionalitate organizată, bandă etc., zdruncină din temelii întreg edificul societăţii. Fantoma haosului generalizat şi al răutăţii pure se arată tot mai des. Zecile de oameni ucişi, descoperiţi în Guadalajara, războiul cu sute de victime al drogurilor, corupţia generalizată, sărăcia lucie, supra-popularea oraşelor etc., toate acestea şi multe altele au zdrobit conştiinţa publică din cele două Americi, au anihilat valorile morale ale oamenilor.  

În această prolegomenă la iad, unde banul se obţine prin sânge şi lacrimi, oamenii au început să se închine morţii, singura în stare să le stingă durerile şi să le distrugă duşmanii, reali sau închipuiţi. Moartea este aşadar transformată în conştiinţa umană căzută. Ea devine, din răsplată a păcatului, anihilare şi durere, o figură aproape simpatică, familiară, căci este peste tot, obiectul unui cult al fricii şi al suferinţei, devenite firesc al umanităţii bolnave de nefiinţă.

În ortodoxie, moartea este primită cu respect, este înţeleasă în esenţa ei, de despărţire de lumea aceasta şi de cei dragi, dar de întâlnire cu Hristos în Împărăţia Sa. Deşi ortodocşii au cultul morţilor foarte dezvoltat, şi firesc, cei morţii fiind cei dragi ai noştri, care sunt vii cu sufletul în faţa lui Dumnezeu, nu a existat niciodată cultul morţii în sine, ca valoare de fiinţă (?!), şi nicidecum personificarea ei idolatră, decât în credinţele populare unde moartea este ridiculizată, ascunsă în ţesătura magică a folclorului sau pur şi simplu biruită de Învierea Mântuitorului.

Oamenii care se închină la „Sfânta Moarte”arată adevărata măsură a disperării omului fără Dumnezeu, a omului căzut în laţurile magiei negre, a răutăţii cu conotaţii religioase, a cultului celui viclean. Căci diavolul de la început a fost ucigaş de oameni – spune Hristos, Împăratul vieţii şi al învierii. El a adus moartea în lume, el ucide de plăcere şi pentru stăpânire, împreună cu acoliţii săi, el aduce şi întreţine moartea veşnică, adică despărţirea de Dumnezeu, însingurarea egoistă şi iadul fără de sfârşit.