Sfinții Părinți – făuritori de cultură și literatură

Sfinții Părinți au pus începutul unor culturi naționale ca cea armeană, georgiană, gotă, coptă, slavă. Unii dintre ei au creat alfabete în limba țării lor, au tradus Biblia și opere aparținând unor scriitori cu renume, compuse în diferite limbi. Uneori, ei s-au constituit în echipe de traducători care au transpus în limba lor mari bogății de gândire, evlavie și literatură rituală elaborate de alte popoare creștine. Unii scriu istoria propriei lor țări, cum e cazul cu atâția istorici armeni, precum Faust de Bizanț, Lazăr de Farpi, Moise din Corene etc., sau cu Grigorie de Tours, autorul primei istorii a francilor. Un Origen, un Eusebiu, un Sfânt Vasile, un Ieronim, un Augustin sau un Sfânt Ioan Damaschinul valorează ei singuri cât o întreagă cultură. Puține pagini ale literaturii mondiale sunt pătrunse de patosul și zelul misionar greu egalabil pe care-l aflăm în operele Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Chiril al Ierusalimului, Sfântului Grigorie Teologul, Sfântului Ambrozie, Sfântului Niceta de Remesiana, Fericitului Ieronim, Fericitului Augustin etc.
Literatura patristică a influențat profund literatura Evului Mediu, care, în diferite privințe, nu e decât o sistematizare sau un comentariu al celei patristice, mai ales în Răsărit. Părinții au influențat substanțial și unele literaturi moderne de pildă, cea franceză, germană, rusă, italiană, engleză, scandinavă. Toate aceste scrieri au un farmec propriu care incită la a fi citite, aprofundate și studiate. Literatura patristică se poate felicita că lucrarea ei inițiată acum 2000 de ani, perfecționată fără încetare, continuă să se impună și astăzi într-o cultură mereu creștină, dar și în culturi mai puțin creștine, care derivă sau numai se inspiră dintr-însa.

Cultura antică și cultura patristică

Un alt merit al Sfinților Părinți este acela că au păstrat și transmis lumii moderne literatura antică și cuceririle spirituale ale lumii vechi. E meritul creștinismului, cu precădere al Părinților, de a fi salvat astfel ceea ce era mai prețios și mai util din bunurile ei și de a fi evitat ca omenirea să reia de la capăt experiența lungă, obositoare, a unei totale recivilizări, cu o superfluă imolație. Astfel, cultura patristică o continuă pe cea antică, transmițând din ea idei, probleme, texte și chiar opere întregi în limbile greacă și latină.
Trei dintre profesorii timpului depășesc cu mult pe ceilalți și îi implică în mod fermecător pe creștini. Foarte diferiți unul de celălalt, ei reprezintă cele trei tendințe principale ale gustului contemporan, exercitând o influență considerabilă. Noi am înțelege cu greu caracteristicile esențiale ale elocinței creștine dacă nu am cunoaște maniera și spiritul învățământului lor. Aceștia au fost Himerios, Themistios și Libanius. Nu se pot tăgădui însă meritele reale ale anumitor capitole ale culturii păgâne și am fi nedrepți dacă am subestima unele personalități de frumos relief. Dragostea pentru dialectică, pentru frumusețea limbajului, aceste două caracteristici ale spiritului elen capătă o vigoare și o formă nouă. La Atena, la Constantinopol, Nicomedia, Antiohia și-n alte multe orașe, profesori cu reputație atrăgeau în jurul lor un număr impresionant de studenți. Secolul al IV-lea reprezintă punctul culminant al contactului dintre literaturile elenă și creștină. Performanțele intelectuale ale Părinților Bisericii și excepționalul lor talent oratoric au stârnit admirația păgânilor. Libanius bunăoară, îl considera pe Sfântul Vasile cel Mare superior sieși, iar pe Sfântul Ioan Gură de Aur l-ar fi lăsat urmaș dacă nu l-ar fi furat creștinii. Netulburați însă de ambiții profane, Părinții Bisericii și-au pus toată pregătirea în slujba credinței și a idealului creștin. Ei au construit căminul sacru; au creat familia creștină; au dat un înțeles nou și sfânt numelor de mamă și soție; au răspândit idei noi despre demnitatea omului ca om; au venit cu o atmosferă de bunăvoință și iubire, au redat libertățile interzise prin lege; au sfințit societatea umană prin proclamarea frăției universale a omului răscumpărat, scrie patrologul Cleveland Coxe.
Cunoscători desăvârșiți ai culturii păgâne, ei citează din literatura elenă. Mai mult decât atât: grație evoluției de câteva secole a literaturii creștine, grație imitației și emulației față de cea profană, dar mai ales grație propriului lor geniu, Sfinții Părinți ai secolului al IV-lea au creat o literatură clasică în stare să înfrunte mileniile și să satisfacă spiritele cele mai alese. Din contactul celor două literaturi a ieșit cea mai frumoasă floare, aceea a umanismului creștin.
Spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în mediile intelectuale ale limbii grecești, în Orient, în care au existat adesea apărători hotărâți ai păgânismului până spre sfârșitul secolului al VI-lea, îndeosebi prin neoplatonism, pe plan intelectual în Occident nu s-a produs în mod substanțial nici o rezistență la creștinism; în spațiul latin se produce o epuizare a forțelor intelectuale ale păgânismului. Literații păgâni nu s-au mărginit decât să citească, să copieze și să-și corecteze copiile din autorii favoriți. La drept vorbind, nu sunt cine știe ce marile ediții ale clasicilor care ar fi fost realizate de aristocrații păgâni ai veacului al IV-lea și care ar fi fost utile pentru cultura clasică. De altminteri a profesa idei păgâne în epoca aceea după înfrângerea definitivă a păgânilor în lupta de pe fluviul Frigidus, operă a lui Theodosie (394 d.Hr.), ar fi fost extrem de inoportun. La distanță de o generație de la Symachus, în Roma nu se mai aude vorbindu-se de păgâni. Dimpotrivă, clasicii păgâni erau citiți în liniște de creștini, care dovedesc a avea despre ei o cunoaștere deloc inferioară celei a păgânilor. Creștinismul asimilase de acum cultura păgână garantându-i în interiorul său supraviețuirea.
Cultura patristică, apărută și dezvoltată la izvoarele culturii antice, nu este o cultură restrictivă, ci este una eminamente selectivă (sunt folosiți cu dozaj sobru Platon, Aristotel, Porfiriu, Cicero), ghidându-se după principiul: să iei de la alții cum ia albina nectarul din flori, după cuvintele memorabile ale Sfinților Vasile cel Mare și Grigorie Teologul. Uneori se recomanda și se practica, spre exemplu în școala catehetică de la Alexandria, principiul conform căruia, înainte de însușirea Sfintei Scripturi și primirea Botezului era necesară împroprierea culturii profane, lucru împlinit de aproape toți Părinții. Problemele culturii patristice erau numeroase și complexe: teologie, antropologie, educație, sociologie, cult, istorie, misiune variată, oratorie sacră, filocalie, artă literară în proză și versuri etc., dar operele de controversă și de dialog sunt printre cele mai interesante și atrăgătoare.
În ce privește valorificarea culturii și a științei vremii ca instrument de formulare și exprimare a gândirii teologice, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe cei ce se ocupă cu teologhisirea să culeagă nectarul tuturor florilor. El însuși, ca și cei doi colegi ai săi de triadă teologică, au folosit toate filosofiile vremii lor în care au găsit elemente ce se pretează teologhisirii.
Prin aceasta, ei ne învață că trebuie să fim deschiși față de toate filosofiile, valorificând selectiv din fondul lor tot ceea ce poate folosi tălmăcirii Adevărului creștin în context viu cu epoca noastră. Este adevărat că Adevărul creștin este mai presus de concepte și – ca atare – el nu poate fi formulat și exprimat întru totul adevărat. Dar faptul acesta nu ne dispensează de efortul de a-l exprima cât mai corespunzător cu spiritul vremii noastre.
În mod inevitabil s-a ajuns la comparații între valorile păgânismului și cele ale creștinismului. Patrologul J. Geffcken este de părere că, realizate la început numai la nivel verbal, aceste comparații au fost dezvoltate și așezate în lucrări scrise, ajungându-se la un adevărat gen literar apologetic, care prin numărul și varietatea reprezentanților săi, prin diversitatea chestiunilor pe care le ridică, prin metodele folosite, prin nivelul la care erau duse discuțiile au pus bazele teologiei ca știință.
Deși s-au arătat adversari neîndurați ai păgânismului, Părinții au încercat totuși unele apropieri între doctrina creștină și cea elenică – întâi pentru că analogiile erau uneori izbitoare, în al doilea rând pentru motive de tactică misionară. Din contactul celor două culturi, reieșea limpede viitorul creștinismului. Dacă totuși cultura creștină a triumfat, faptul se datorează mai ales originii ei divine.
Sfinții Părinți preyentă imaginea clară a culturii convertite. Ei sunt un model de legătură firească, recuperatorie, între bibliotecă și biserică. Fără a deforma și fără a ignora efortul cultural, mărturisitorii patristici fac din acesta un adevărat efort de cunoaștere deoarece pun la capătul drumului cunoașterea lui Dumnezeu.
Părinții Sfinți au luptat pentru certitudine, forță morală și frumusețe spirituală și n-au repudiat propriu-zis idealul grecesc precreștin al kalokagathiei, ci numai au corectat-o în perspectiva cea nouă, înlocuind-o treptat cu ceea ce s-a numit filocalia, în înțelesul de iubire pentru frumusețea netrecătoare, neveștejită și veșnică, deci făcând trecerea de la kalokagathia, în etapa următoare, de fiu al lui Dumnezeu, iar de aici, în stadiul îndumnezeirii (theosis), aceasta din urmă constituind încununarea unui sinergism divino-uman sau continua colaborare dintre har și voința omului. Se știe că Sfântul Grigorie de Nazianz a alcătuit împreună cu Sfântul Vasile cel Mare prima filocalie din texte culese din operele lui Origen. Literatura patristică apreciază însă și frumosul estetic, ori de câte ori acesta contribuie la intensificarea frumosului moral sau la preamărirea lui Dumnezeu. Părinții descriu adesea în pagini clare de proză sau în versuri luminoase frumusețile naturii, armonia și farmecul înfățișării trupului omenesc, splendorile construcțiilor și ale grădinilor, ordinea legilor și a fenomenelor naturii. Distincția ținutei conducătorilor, starea de mizerie cumplită a săracilor și bolnavilor vremii, bucuriile afecțiunii văzute pe chipul prietenilor, al copiilor și al părinților, desfătările unei întâlniri neașteptate, deliciile raiului înainte de cădere etc. Frumusețea literară deși uneori criticată ca venind de la idololatri e în general apreciată și cultivată de scriitori ca Sfântul Ciprian, Lactanțiu, Fericiții Ieronim și Augustin, Scrisoarea către Diognet, Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur etc, precizează Părintele Profesor Ioan G. Coman.
Lăsând la o parte aspectele strict negative ale filosofiei, aceasta venea și cu lucruri pozitive: afirmarea existenței unui singur Dumnezeu, apariția lumii și a omului sub egida unui Demiurg, dorința de cunoaștere a adevărului, binelui și frumosului etc. Apologeții au subliniat faptul că ceea ce a obținut filosofia nu sunt adevăruri absolute, ci deschideri și perspective pentru cunoașterea lui. Iată de ce filosofia are nevoie de superioritatea creștinismului. Ca urmare, apologeții au încercat să realizeze o împletire a adevărurilor raționale cu revelația. Și Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază uneori laudativ rezultatele filosofiei naturale: evitarea celor de prisos, mulțumirea cu cele necesare, stăpânirea de sine, răbdarea, liniștea sufletească, rezolvarea tuturor situațiilor pe calea rațiunii; dar el critică pe filosofii naturali sau păgâni, pentru patima slavei deșarte și pentru lipsa generală de acord între teoriile și viața lor. Filosoful creștin care îmbină în el înțelepciunea naturii, cu aceea a credinței și a harului, urmărește atingerea stării de puritate îngerească, de redobândire integrală a chipului lui Dumnezeu.
Îmbogățiți și împodobiți cu tot ce a avut cultura antică mai prețios și mai frumos, cu dragostea de știință, de filosofie, de artă literară, de spirit critic, ei au încercat s-o trăiască pe cât posibil la nivelul Revelației, adică al apostolilor, al martirilor, al celor ce aspiră la desăvârșire. Dacă unele din elementele de fond proveneau din izvoare păgâne ori iudaice, regruparea și reorganizarea acestor elemente se făceau pe bază nouă și cu orientare nouă. Noutatea principală în fondul apologiilor era credința, învățătura și viața nouă a creștinilor. Preluând tot ceea ce era îmbibat de bine și frumos din lumea antică, căci este bine cunoscut faptul că acest cult al frumosului era prea înrădăcinat în acea lume, au augmentat acestea în mod fericit și așa le-au pus la îndemâna tuturor, neomițând însă a îndrepta, a face unele corecturi și precizări atunci când situația reclama acest lucru. Gândirea acestor luceferi ai științei, instrumentată variat și cuvântul lor ca mijloc de comunicare urmăresc progresul, epectaza, în cunoașterea deplină a puterii divine și a primirii harului, precizează Părintele Profesor Ioan G. Coman.
Răsărită mai ales din Evanghelie, literatura patristică vrea să modeleze creștinul după chipul și măsura lui Hristos. Ea cultivă un frumos și larg umanism, bazat pe iubirea de oameni a Logosului, dar reținând și elemente substanțiale ale umanismului greco-latin, precum: prețuirea rațiunii, armonia ființei umane, valoarea virtuții. Umanismul patristic urmărește dăltuirea creștinului drept chip al lui Hristos.
În felul acesta, ei au valorificat pozitiv cultura și știința vremii lor în folosul teologiei, au izbutit să facă o sinteză vie între credința creștină și cultura vremii lor. Efortul lor de elaborare ne edifică în sensul că fondul teologiei autentice și vii este Revelația divină transpusă în miezul vieții creștine, tălmăcită și formulată în haina culturii și științei din vremea respectivă.
Conținutul scrierilor patristice și valoarea artistică a acestora

În scrierile lor, în care expun învățături de credință, formulează canoane, norme de conduită, reguli tipiconale etc., Sfinții Părinți, acești oameni divini, cu minți agere și pătrunzătoare, au tratat și probleme morale dintre cele mai variate, despre care vorbesc și Sfintele Evanghelii și care fac referire la viața creștină în general și îndeosebi la: prietenie, relațiile dintre creștini și necreștini, relațiile dintre Biserică și Stat, muncă și bunuri materiale, război și pace, inegalitate socială și economică, sclavie, căsătorie, familie, atitudinea în fața vieții, a morții, a naturii, a educației, a dragostei, a științei etc.
Aproape în fiecare pagină, Părinții elogiază binele moral sau virtutea, recomandându-le nu pe un ton hegemonic, ci rațional, prietenesc și frățesc, folosindu-se de forța argumentelor corecte și de iubire. Aceste valori se impun parcă de la sine, nu numai datorită autorității Părinților, ci a acelei autorități divine care conferă acestor valori tărie și perpetuitate. Întrupate în creștinii dedicați asemănării cu Hristos, aceste valori morale perene, dreptatea, adevărul, modestia, jertfirea pentru aproapele, prietenia, curajul, cumpătarea, cinstea, dragostea etc., care ni le îmbie orice scriere patristică, nu sunt prezentate ca niște simple noțiuni abstracte, ci ca forțe vii ce își au izvorul în Logosul divin și care împodobesc pe creștini cu frumusețe netrecătoare. În acest fel, creștinii dobândesc, prin strălucirea faptelor lor, slava neveștejită la Dumnezeu, iar în viața aceasta, frumusețea lor iradiază prin toată înfățișarea virtuților, umplându-i de lumină.
În epoca primară a creștinismului, cartea fost întotdeauna auxiliarul sau suplinitorul cuvântului. Părinții Sfinți au scris când au fost împiedicați să vorbească sau când predicile lor orale nu puteau să atingă mediile pe care zelul lor voia să le convertească. De asemenea, Părinții nu cultivă genurile literare în esență; nu au epopee, nici tragedie; însă, ei au auzit chemarea poeziei, sufletul lor fiind atins de forța creatoare a divinității; chiar și istoria apare la ei doar sub forma unui argument apologetic. În schimb, scriu scrisori, multiplică discursuri, predici sau omilii, redactează apologii împotriva păgânilor, evreilor, ereticilor; compun expuneri de credință sau de morală; explică, mai mult sau mai puțin pe larg, cărțile sfinte pe care se fundamentează convingerile lor. Astfel se formează, încetul cu încetul, o literatură practică în principal. Toate cărțile sunt acte și servesc la edificare.
Fără îndoială, pe măsură ce Biserica se dezvoltă și cuceririle sale se extind la clasele înalte ale societății, ea învață să vorbească și să scrie cu mai multă eleganță. Încă din secolul al III-lea, cel puțin unii dintre credincioșii săi înțeleseseră forța pe care o dă uneori unui argument o redactare armonioasă. În secolul al IV-lea, mulți dintre cei mai mari episcopi ai săi sunt discipolii oratorilor și aduc cu ei preocupările pe care le-au învățat la școală. Încă de atunci, creștinismul are literații săi, preocupați de un vocabular cizelat și de o sintaxă ireproșabilă. Dar aceștia nu sacrifică niciodată fondul pentru formă. Nepreocupați de măiestria expunerii, nu scriu decât atunci când au ceva de învățat; nu au timp de pierdut pentru simpla plăcere a urechilor sau a ochilor. De asemenea, ei realizează perfecțiunea artei literare: un veșmânt minunat, o limbă aleasă, îmbelșugată, îmbogățită prin experiența secolelor anterioare și devenită capabilă să exprime fără efort cele mai dificile idei ale metafizicii creștine, îi ajută să exprime exhaustiv sentimentele ce le umplu sufletele. Unii ca Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Hrisostom, nu sunt doar demni de menționat printre cei mai admirabili creștini pe care i-a cunoscut istoria, ci sunt demni de a figura în fruntea unei liste a marilor scriitori din care omenirea își face o onoare, menționează patrologul francez G. Bardy.
Fiecare dintre marile provincii creștine păstrează totuși fizionomia sa proprie: scriitorii din Roma se disting între toți prin spiritul lor practic, prin simțul responsabilităților, prin fermitatea preocupărilor morale. Egiptenii, mai idealiști, încearcă sinteze vaste; vor să explice lumea, sau cel puțin să dea imagini de ansamblu asupra învățământului creștin. Asiaticii țin, înainte de toate, să transmită tradiția pe care au primit-o de la Sfinții Apostoli și luptă cu îndârjire contra ereziilor. În sfârșit, sirienii și palestinienii se fac de bunăvoie cronicari sau istorici, numai că nu redactează coduri liturgice sau morale. Când se vorbește despre literatură, este bine să se țină cont și de geografie. Africanul Ciprian nu reacționează ca Ilariu de Poitiers; grecii au o sensibilitate aparte, o deosebită vigoare filosofică, care le permite să-i întreacă pe majoritatea latinilor. Să nu mai vorbim de emoția și lirismul sirienilor, cum ar fi, de exemplu, Sfântul Efrem.
Stilul apologiilor diferă și el după ethosul și cultura fiecărui autor. Dacă simplitatea și originalitatea stilului Părinților apostolici se explicau prin cercul aproape ermetic în care se elaborau operele lor, apologeții au fost, aproape toți, instruiți în școlile păgâne ale secolului lor, pe care, mai târziu, după convertire, au pus-o în slujba noii lor credințe.
Efortul teologic al Părinților Bisericii este dominat de grija de a teologhisi în conformitate cu nevoile și aspirațiile vremii lor, de a elabora o teologie cât mai actuală, în fapt, mai necesară și mai folositoare epocii lor. În ce privește forma, ei s-au străduit să-și îmbrace - pe cât posibil - gândirea în categoriile filosofice și științifice ale epocii lor. Cu alte cuvinte, ei au fost teologi ai epocii lor, atât în ce privește fondul problemelor abordate, cât și în ce privește sistemul conceptual și verbal pe care l-au folosit.
Prin ceea ce scriu, Părinții trimit nu la rodul gândirii proprii, ci la ceea ce li se descoperă. Aceasta nu înseamnă că personalitatea lor e subordonată, anulată, ci ea primește valența de purtătoare a unui adevăr care o depășește. Neîncadrându-se în categoria auctorială, a operei, ci în cea a mărturiei, textul patristic e cel mai puțin susceptibil de falsitate; el nu vine să alimenteze orgolii sau dorințe ascunse, ci se face oglindă a unor experiențe creștine care, în cele din urmă, sunt compatibile cu traiectoria oricărui creștin, spune profesorul Radu Preda. Părinții se străduiau mai puțin să placă și mai mult să fie folositori. Ei nu urmăreau fala numelui, nici adulațiile levantine ale celor ce parcurgeau textele lor. Popularitatea și laudele oamenilor, le erau total străine. Urmăreau în toate doar un singur scop: mântuirea. În operele lor, nimic nu se conformează vanității stilului, căutării limbajului elevat, armoniei frazelor cizelate. N-au de gând să prezinte material de poliloghie. Nu caută să placă; vor să instruiască și să educe, și reușesc asta. Sfârșesc chiar prin a plăcea din momentul în care vrem să acordăm atenție operelor lor. În loc de elocvența artificială și savantă a școlilor, ei dețin darul vorbirii din inimă, cel care vine din credință, zel și entuziasm. Nici unul din ei nu ar pierde timpul să redacteze, precum Fronton, elogiul fumului, folosind cuvinte alese și cizelate cu artă. Însă, Părinții scriau frumos cu tot protestul lor împotriva frumuseților literare. Prin urmare, literatura patristică are și o valoare artistică de netăgăduit.