Cel ce reuşeşte să atingă starea minţii ce este desemnată prin conceptul de înţelepciune, atunci depăşeşte cele ale filosofării ca act discursiv către filosofarea ca theoria, contemplaţia supra-culturală sau, mai exact, meta-culturală. Este aici un „program” cultural paradoxal, deşi perfect întemeiat pentru Tradiția Răsăritului: cultura, înțeleasă ca o „îngroşare” a trupului, ca o haină cu care omul se acoperă pentru a-şi acoperi goliciunea şi neputinţele cunoaşterii sale căzute, trebuie să devină o haină străvezie şi ţesută dintr-o singură bucată, asemenea cămăşii lui Hristos.

Omul, așa cum îl cunoaște istoria, nu poate fi înțeles fără dimensiunea sa culturală: cultura nu este un act elitist sau unul de excepție, ci omul pur și simplu nu poate viețui fără această „interfață”. Cultura poartă însă, în același timp, calea către depășirea ei, către accederea la o stare mai înaltă de cunoaștere ce poate fi descrisă ca „simplă” sau „necompusă”, întrucât nu mai implică discursivitatea, mișcarea minții. Despre această din urmă stare ne vorbește Sfântul Isaac Sirul în scrierile sale mistice.