Mântuitorul Iisus Hristos, în Pilda Semănătorului, adaugă faptul că sămânța care a căzut pe pământ bun îi reprezintă pe „cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare” (Luca 8.15).

Creștinii sunt conștienți că, pentru a urma lui Hristos, trebuie să fie răbdători întru necazuri: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9.23).

Ce minunată ar fi omenirea, dacă ar fi alcătuită doar din astfel de oameni, în care Cuvântul lui Dumnezeu devine roditor în bunătate, dreptate, răbdare și dragoste!

Mulți susțin că au ajuns la capătul răbdării și spun că acea cruce pe care o au de dus este prea grea. Dar, trebuie să fim conștienți că„Dumnezeu nu dă niciodată omului mai mult decât poate el să ducă”.

Răbdarea în încercări și în necazuri înseamnă acceptarea situației în care ne aflăm, raportându-ne nu la alți oameni, care poate sunt mai puțin încercați, ci la Însuși Hristos – care a suferit în cel mai înalt grad pentru mântuirea noastră.

Părintele Cleopa repeta: „Răbdare, răbdare, răbdare!” și atunci când oamenii îl întrebau ce să facă atunci când li se termină răbdarea, din nou repeta: „Răbdare, răbdare, răbdare!”.

Creștinul din ziua de astăzi este din ce în ce mai nerăbdător și nu mai alocă timpul necesar pentru a rezolva anumite situații. Motivează că nu are timp.

Nimeni nu se poate disculpa că e atât de solicitat cu grijile traiului de zi cu zi, încât să nu poată dărui măcar câteva clipe dintr-o zi, pentru sufletul lui. Cei mai mulți oameni nu găsesc aproape niciodată timpul necesar pentru a veni la Biserică sau pentru a se spovedi, măcar de două ori pe an. Toți cei care recurg la astfel de scuze se aseamănă celor din pilda Semănătorului, care nu zic „nu”, când aud cuvântul, dar nu-l păstrează în inima lor, ci îl lasă să alunece pe drum sau îl întâmpină cu un suflet împietrit, copleșindu-l cu multe griji, pe care le consideră mult mai importante.

De regulă, când creștinul cere de la Dumnezeu un oarecare lucru, dorește să-l primească imediat. Dar, atunci când săvârșește păcatul, vrea să nu fie pedepsit niciodată. Dumnezeu, Care „nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Ez 18.23), îndelung rabdă atunci când ne vede păcătuind și așteaptă pocăința și îndreptarea noastră, „Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă (Luca 15. 27)”.De aceea, nu trebuie să-l lăsăm pe Dumnezeu să aștepte, ci să ne hotărâm să punem început bun al vieții noastre și să cerem de la Dunezeu răbdare multă în necazuri, boli și suferințe, fiind conștienți că, pentru păcatele noastre, suntem încercați și așa putem spune că rodim întru răbdare.