Text și context

Parte a seriei de istorisiri rostite de către Mântuitorul Hristos în cadrul activității de propovăduire, pilda semănătorului aproape că se tâlcuiește singură. Întrucât, însă, ucenicii nu sunt suficient de maturi duhovnicește la momentul rostirii ei, e nevoie să le-o și explice în chip detaliat. 

Semănătorul și sămânța

Așa cum face de fiecare dată când dorește să stabilească o conexiune cu auditoriul, Învățătorul utilizează categorii și elemente de referință cu rezonanță în inimile și cultura lor. Actul semănatului nu este, de bună seamă străin niciunuia dintre cei care veniseră să-L asculte. Au cu ce se conecta. Principiu fundamental, de care, poate că n-ar strica să țină cont mai des și unii dintre utilizatorii contemporani ai amvoanelor, care se pierd în abstractizări. Povestea însăși e una ce nu iese cu nimic din firescul lucrurilor. Nu e un basm. Atenția nu cade pe structura narativă ori pe vreun artificiu de comunicare. Morala e punctul forte. 

Tipurile de sămânță

Ca orice om ce-și ogorăște țarina, cel din istorisire aruncă semințele peste tot. Fără a selecta locul. N-are vreme de acest lucru. Mizează pe legea compensației. Ca atare, procesul rodirii e felurit. Iisus detaliază: „una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit”. Cuvintele Sale se încheie cu un îndemn, rostit cu voce puternică. Strigat. „Cine are urechi de auzit să audă”, spune, ridicându-Și glasul. Nu degeaba. E conștient că nici măcar cei din apropierea imediată nu i-au pătruns înțelesurile. Feed-back-ul lor e unul imediat: „Ce înseamnă pilda aceasta?”

Ucenicii și tâlcuirea

Din drag pentru apostoli, dar și ca parte a procesului didactic, ține să le explice ce vrea să însemne întreaga povestire. „Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu”, zice El. Se subînțelege cine e semănătorul. Apoi, fiecare dintre ipostaze ilustrează atitudinea unei anumite tipologii umane în relația cu credința. Sămânța de lângă drum îi reprezintă pe cei mai vulnerabili. Predispuși la ispită, „beneficiază” de prezența diavolului care le fură cuvântul din inimă. Sămânța de pe piatră e o metaforă pentru oamenii fără rădăcini. Cea din spini vine să prezinte tristul chip al celor asfixiați cu grijile vieții și plăcerile. Una stearpă și ea. Abia cea din urmă reprezintă ceea ce ar trebui să constituie etalonul. Pe cei care rodesc. Nu oricum, ci întru răbdare.

În loc de concluzii

Despre această pericopă s-a vorbit intens în exegeza mai veche sau mai nouă. Semnatarul acestor rânduri a încercat el însuși să ofere mărturie cu privire la câteva chei potențiale de lectură. De această dată, din dorința de a nu mă repeta, vreau să pun accentul asupra unui aspect pe care nu-mi amintesc să-l fi evidențiat. Rodirea întru răbdare. Cred că e unul dintre elementele fundamentale ale înțelesurilor relatării. În ipostaza sămânței ne aflăm cu toții. Sufletul nostru se străduiește să asigure solul necesar rodirii ei. Așa cum poate. Un element fundamental lipsește adesea. Nu doar sufletului nostru, ci lumii întregi. Răbdarea. E, de altfel, cea care dă unicitate tipologiei din finalul narațiunii. Celorlalte soluri le lipsea. Cu răbdare, spinii ar fi putut fi înlăturați, pietrele mutate de acolo, iar cărarea transformată în sol roditor. Ca emanație a iubirii, ea e un element ce ne face să ne schimbăm în bine. De la ea pornește înțelesul. Nu știu dacă să închei spunându-vă, ca de obicei: „îndrăzniți”, ori să preiau cuvântul Mântuitorului: „cine are urechi de auzit, să audă”. Ambele sunt valabile.