Rolul principal în crearea și fixarea sărbătorilor în faza lor locală, precum și în generalizarea lor mai târziu, l-a avut în Răsărit pietatea populară, adică mulțimile credincioșilor, iar uneori mănăstirile. Biserica, prin reprezentanții sau conducătorii ei legali (episcopi și sinoade), n-a făcut altceva decât să le recunoască și să le consacre cu autoritatea ei oficială, consemnându-le în listele de sărbători (calendarele de mai târziu).

Fiecare Biserică locală avea la început calendarul său propriu. Din combinarea diverselor calendare locale (mai ales ale marilor metropole), care încep să se influențeze reciproc în cursul secolului IV, au rezultat martirologiile (istoria martirilor), cu caracter regional și apoi general, care apar în Africa și Asia Mică, începând din a doua jumătate a secolului IV.

De la Constantinopol, calendarul bisericesc a fost adoptat și de popoarele ortodoxe care au fost creștinate sub influența Bizanțului (slavii), sau care au stat în dependență bisericească de Patriarhia Ecumenică (românii).

Un rol decisiv în formarea calendarului (sinaxarului) ortodox de astăzi l-a avut Sfântul Simeon Metafrastul (Logofătul) din sec. X, care a compilat diversele sinaxarii mai vechi ale Bisericilor locale și a alcătuit un sinaxar complet al Bisericii Răsăritului de atunci, având la bază pe cel constantinopolitan. Opera lui, care stă la baza calendarului ortodox actual, a fost revizuită fundamental în sec. XVIII de marele cărturar și pustnic athonit Nicodim Aghioritul, care a editat cel mai complet sinaxar ortodox, cuprinzându-i și pe sfinții greci de după schismă și pe neomartirii greci de până atunci. În forma din Mineiele revăzute ceva mai târziu de alt mare cărturar athonit, Vartolomeu din Cutlumuș din sec. XIX, și cu diversele adaosuri făcute între timp în Bisericile ortodoxe autocefale (mai ales în cea rusă), Sinaxarul aghioritic este cel în uz astăzi în toată creștinătatea ortodoxă.

(Părintele Ene Braniște, Liturgica generală, EIBMBOR, pp. 173-174)