În Ortodoxie, pomenirea repausaților este cu precădere o lucrare duhovnicească a dragostei, întemeiată pe credința în Înviere și pe comuniunea celor vii cu cei adormiți în Domnul. Moartea nu desparte definitiv, ci mută existența omului într-o altă stare, aflată sub mila și judecata lui Dumnezeu. De aceea, Biserica se roagă pentru cei trecuți la cele veșnice, încredințându-i iubirii și dreptății divine. În centrul oricărui parastas stă rugăciunea Bisericii. Pomenirea la Proscomidie și la Sfânta Liturghie îi aduce pe cei adormiți înaintea lui Dumnezeu prin Jertfa lui Hristos, nu prin gesturi simbolice sau prin ofrande materiale. Milostenia ce urmează rugăciunii nu o înlocuiește, ci o prelungește în mod concret, ca faptă a dragostei față de aproapele, săvârșită în numele celor mutați în lumea de dincolo.

Într-un asemenea context, se cuvine să lămurim sensul mâncării și al darurilor oferite cu acest prilej. În rânduiala Bisericii Ortodoxe nu există un „meniu” destinat celor trecuți la Domnul, iar mesele bogate sau diversitatea preparatelor nu sporesc folosul pomenirii. Singurul aliment cu semnificație liturgică precisă rămâne coliva din grâu fiert, cerută la orice slujbă săvârșită pentru cei  răposați. Coliva nu este hrană pentru sufletele lor, ci simbol al vieții lor pământești, după cuvintele Mântuitorului: „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă bobul de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce mult rod”(Ioan 12, 24). Astfel, coliva reprezintă o mărturisire tăcută a Evangheliei Învierii și o predică vizibilă despre biruința vieții asupra morții.

De aceea, credința populară potrivit căreia sufletele repausaților ar veni în această zi, a Moșilor de iarnă, pe pământ ca să se sature cu mirosul sau aburii bucatelor nu este conformă cu învățătura Bisericii. Sufletele celor adormiți nu se hrănesc cu mâncare materială, iar pomenirea lor nu constă într-o masă „pentru ei”, ci într-o rugăciune adusă lui Dumnezeu pentru ei. Nu mâncarea urcă spre cei trecuți în veșnicie, ci rugăciunea, iar darurile culinare se îndreaptă către cei vii, ca expresie a milosteniei făcute în numele lor. Deci mâncarea și prinoasele oferite acum nu sunt lipsite de valoare religioasă, dacă le înțelegem corect. Ele capătă sens mântuitor numai ca fapte de milostenie izvorâte din iubire. Biserica unește rugăciunea cu fapta bună, învățând că pomenirea răposaților se face atât prin rugăciune, cât și prin actele concrete de milostenie săvârșite în numele lor. Reduse la statutul de simple obiceiuri tradiționale sau culturale, asemenea gesturi își pierd valoarea duhovnicească; dimpotrivă, atunci când le facem cu credință, ele devin forma concretă a dragostei noastre pentru cei adormiți, noi împlinind astfel faptele bune pe care ei nu le mai pot săvârși ori pe care nu au mai apucat să le împlinească  în viața lor, cerând lui Dumnezeu să le ușureze starea în așteptarea  Judecării Universale. 

Între tradițiile populare asumate și îngăduite de Biserică se numără și folosirea vaselor de lut la pomana oferită semenilor. Acest gest are un simbolism profund: vasul de pământ amintește că omul este zidit din țărână și chemat să se întoarcă în ea, potrivit cuvântului Scripturii: „pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19). Lutul trimite la glia strămoșească unde se odihnesc repausații noștri și ne îndeamnă la smerenie, la conștiința trecerii, la nădejdea în Învierea cea de obște.

În tezaurul popular românesc întâlnim o altă zicere ce pare mai mult o apoftegmă: Moșii de iarnă au fost numiți și „Moșii de piftie”, deoarece în această perioadă a anului se preparau răciturile sau piftia, numite în Muntenia și cotoroage. La acest fel de mâncare se referea Ion Creangă în celebrele sale Amintiri când spunea: „Știa mama să facă multe și mari minunății: închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare”. În mentalitatea populară s-a împământenit credința că, dacă gospodinele nu pregătesc piftie și nu dau milostenie în această zi, vor ajunge la bătrânețe să tremure „ca piftia”, iar pomenirea ar rămâne neîmplinită. Astfel de reprezentări, deși izvorâte dintr-o dorință sinceră de a-i cinsti pe cei adormiți, transferă sensul pomenirii din planul rugăciunii și al iubirii jertfelnice în registrul fricii, al constrângerii. Biserica nu leagă parastasul de un anumit preparat alimentar și nu condiționează folosul duhovnicesc al rugăciunii de îndeplinirea unor gesturi rituale cu caracter superstițios; ceea ce dă valoare pomenirii nu este piftia sau orice altă mâncare, ci rugăciunea unită cu oferirea de prinoase materiale, săvârșită din dragoste și credință, nu din teamă.

În concluzie, se cuvine ca Moșii de iarnă să nu ajungă o zi de comemorare a celor adormiți dominată de frică, nici una a constrângerilor rituale, ci să o considerăm o zi a rugăciunii, a iubirii și a comuniunii în Hristos cu cei adormiți.