Evagrie zice că cel ce este păcătos și se roagă lui Dumnezeu să moară curând, se aseamănă unui om bolnav care roagă pe lemnar să-i strice patul, socotind că patul îi pricinuiește boala. La fel și păcătosul socotește că trupul îi mărește greutatea scârbei, neștiind că sufletul împreună cu acest trup se și luptă cu patimile, dar se și mângâie, mâncând, bând, dormind și vorbind cu prietenii săi. Iar după ce iese din trup, rămâne singur numai cu patimile și pururi este muncit de ele, mustrându-se de ele, arzându-se de chinuirea lor și atât de mult fiind pedepsit de ele încât nu-și poate aduce aminte nici de Dumnezeu. Că mare mângâiere ar avea, precum zice proorocul David: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu și m-am veselit”(Ps.76, 3). Ci și de această bucurie este lipsit din multa chinuire a muncilor.

Ca să pricepeți mai limpede ceea ce vă grăiesc, închipuiți-vă dacă ar fi unul din voi închis într-o casă întunecoasă și numai trei zile să nu mănânce, să nu bea, să nu doarmă, să nu vorbească, să nu cânte, să nu se roage, nici să nu-și aducă aminte de Dumnezeu, câtă greutate i-ar aduce patimile unuia ca acestuia, încă fiind în această lume. Cu cât mai mult când va ieși sufletul din trup și va cădea sub stăpânirea muncilor și va rămâne numai singur ticălosul suflet cu dânsele, oare ce va pătimi atunci de la ele?

(Avva Dorotei, Învățături și scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, p. 139)