Lucrarea de căpetenie în ceea ce ne privește e lupta cu păcatul. Luptă-te, nu te da bătut - și vei învinge, și nu va fi păcat întru tine. Dacă și ceilalți vor face la fel, nici în ei nu va fi păcat - și va fi pretutindeni împărăție luminoasă a sfințeniei și dreptății.
Cel ce se luptă trebuie să aibă arme și să știe cum să le folosească -altfel spus, să știe cum să lupte. V-am înfățișat cu un alt prilej panoplia creștină și v-am lămurit că este neapărată nevoie să vă înarmați cu ea. Aduceți-vă aminte care sunt armele din această panoplie: postul, însingurarea, privegherea, paza simțurilor, metaniile, mersul la biserică, citirea Cuvântului lui Dumnezeu și a Scrierilor Părintești, ascultarea în toate privințele, luarea-aminte trezvitoare la sine, rugăciunea, credința. Ați văzut că ele decurg din firea noastră și din felul de a fi al luptei: puteți fi siguri că toate sunt neapărat trebuincioase în lucrarea luptei noastre împotriva păcatului.
Să presupunem, însă, că cineva s-a înarmat cu toate aceste arme; cu asta a făcut tot ? Nu. Mai rămâne să și lucreze cu ele - și să lucreze nu la nimereală, ci potrivit cu scopul urmărit. Nu mă voi apuca să descriu în amănunt cum se poartă lupta duhovnicească. Acest subiect este foarte vast. Vă voi arăta doar metodele principale care sunt suficiente pentru a vă asigura succesul în luptă.
Unu. Nici nu vă gândiți să porniți război împotriva întregii oști a patimilor, ci înarmați-vă de fiecare dată împotriva acelei patimi care vă luptă. Vă luptă trufia? Luptați-vă cu trufia. Vă luptă mânia? Luptați-vă cu mânia. Vă biruie invidia ? Luptați-vă cu invidia. Luptați-vă cu vrăjmașul pe care îl aveți în față, asupra acestuia îndreptați-vă toate „forțele armate" și toată luarea-aminte. Vrăjmașul ne întinde cursă, abătându-ne forțele în altă parte decât aceea dinspre care vine primejdia.
Doi. Grăbiți-vă să vă deosebiți de vrăjmaș și să deveniți potrivnici lui. În lupta duhovnicească nu e la fel ca în lupta trupească. În cea trupească, vrăjmașul vine în fața ta și îl vezi - iar în lupta duhovnicească atât vrăjmașul, cât și noi suntem în același suflet și în aceeași inimă; și tot necazul ne vine în cea mai mare parte din faptul că nu știm să-l deosebim pe vrăjmaș de noi înșine și să ne despărțim de el. Noi credem că mișcarea pătimașă care ne tulbură ne reprezintă pe noi, firea noastră, o cerință firească, ce trebuie satisfăcută - în vreme ce ea nu ne reprezintă pe noi, firea noastră, ci pe vrăjmașul nostru, cel venit de aiurea. Această rătăcire este izvorul tuturor căderilor noastre în păcat și al tuturor faptelor noastre greșite. Dacă am reuși să deosebim patima de noi înșine ca pe ceva dușmănos nouă, nu ne-am îndupleca s-o satisfacem, ci am fi însuflețiți de ură și împotrivire față de ea.
Trei. După ce ați deosebit de voi înșivă patima care ne strică liniștea și ați recunoscut-o ca vrăjmaș, începeți să luptați împotriva ei, folosind armă după armă, până ce va fugi și se va ascunde de noi sau până ce sufletul va dobândi odihnă. Postiți, rugați-vă, citiți, meditați, vorbiți cu părintele duhovnicesc, mergeți la biserică, faceți metanii acasă: într-un cuvânt, întrebuințați toate mijloacele pe care le găsiți de cuviință pentru a-l învinge pe vrăjmaș. Uneori, patima se ascunde repede, alteori se luptă vreme îndelungată. Treaba noastră este să nu slăbim, ci să răbdăm cu bărbăție în nevoințele luptei, până ce nu va rămâne nici urmă de vrăjmaș pe pământul sufletului nostru.
Patru. Vrăjmașul a fost izgonit, patima a fost stinsă, sufletul a dobândit odihnă. Niciodată să nu credeți că ați lovit de moarte acea patimă. Nu. Ea s-a îndepărtat doar pentru o vreme, neavând putința de a ține piept iureșului forțelor voastre: însă îndată ce se ivește prilejul, ea se ridică degrabă și începe să lupte. Ați învins patima numai cu un prilej: însă ea va afla mii de asemenea prilejuri, și iarăși va începe să lupte și să provoace la luptă. Pe lângă asta, dacă o patimă este înlăturată, iese în față alta; și arena noastră nicicând nu e pustie. Asta înseamnă că niciodată nu are voie creștinul să lase armele sale, ci să rămână echipat cu ele ziua și noaptea. El este ostaș căruia niciodată nu-i vine schimbul și care trebuie să fie totdeauna gata de luptă. Aici este „răbdarea (Apocalipsa 13, 10)". „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19)": fiindcă numai „cel ce va răbda până în sfârșit se va mântui (Marcu 13,13)".
Iată întreg programul luptei! După ce ai recunoscut ca vrăjmaș al tău patima care te luptă acum, lovește-o cu armele tale, întrebuințându-le una după alta, până ce o vei goni. Ai gonit-o ? Stai și privește, așteptând năvălirea aceleiași patimi sau a alteia: și atunci când năvălește, fă cu ea ceea ce ai făcut și cu prima - și tot așa în fiecare zi, în fiecare ceas și în fiecare minut.
Întrebați: „Dar când se sfârșește asta ?" În fapt, fiecare va vedea singur când va veni pentru el anume sfârșitul bătăliei. Nimeni nu poate spune dinainte. Dinainte se poate spune doar atât: cu cât se va lupta cineva mai cu bărbăție, fără a se supune nici unei înrâuriri păcătoase, cu atât mai repede vor începe patimile să slăbească, și pe măsură ce această luptă stăruitoare se va prelungi, pacea și liniștea vor începe să se sălășluiască în suflet. Și este nădejde că sufletul va ajunge, în cele din urmă, într-o stare plină de pace, în care, ca în liniștea de la miezul nopții, va împărăți o tăcere adâncă - semn că toți vrăjmașii au fost goniți departe sau răpuși. Atunci sufletul va prăznui lăuntric sabat neîncetat, strigând: „Am trecut prin foc și prin apă, și ne-ai scos pe noi la odihnă (Ps. 65,11)" […]
Astfel, și patimile sunt însetări lăuntrice arzătoare, sunt pofte aprinse ale sufletului iubitor de păcat. Aici, pe pământ, le satisfaci și ele tac pentru o vreme. După aceea, însă, ele cer iarăși cu putere să fie satisfăcute și nu-ți dau pace până nu vor fi săturate iarăși. Iar pe lumea cealaltă nu vei mai avea cu ce să le satisfaci, fiindcă toate obiectele patimilor sunt lucruri pământești. Aceste lucruri rămân aici, iar patimile rămân în suflet și trec dincolo împreună cu sufletul, și vor înseta după satisfacere; vor înseta și vor chinui sufletul cu această sete, fiindcă el nu va avea cu ce să le satisfacă. Și cu cât va trăi în continuare sufletul, cu atât va fi mai chinuit și mai sfâșiat de patimile nesatisfăcute. Acest chin nu va înceta să tot crească, și această creștere și întărire nu va avea sfârșit. Iată și iadul! Pizma e vierme; mânia și iuțimea sunt foc; ura este scrâșnire a dinților; pofta e întunericul cel mai dinafară !
Acest iad al patimilor începe încă de aici: fiindcă cine dintre pătimași cunoaște desfătarea odihnei de patimi ? Numai că aici patimile nu arată pe deplin cât sunt de chinuitoare pentru suflet. Aici, trupul și viața în societate abat și moderează loviturile lor. Pe lumea cealaltă această pavăză nu va mai fi, și patimile își vor arunca asupra sufletului toată otrava - și ca să vă încredințați mai bine, vă voi spune cuvintele Cuviosului Avvă Dorotei despre aceasta: „Aflându-se în acest trup, sufletul primește ușurare de patimile sale și oarecare mângâiere: omul mănâncă, bea, doarme, stă de vorbă, umblă împreună cu prietenii săi iubiți. Iar după ce iese din trup, sufletul lui rămâne singur cu patimile sale, și de aceea este pururea muncit de ele; plin de ele, sufletul este ars de tulburarea lor și este sfâșiat de ele. Precum cel ce pătimește de fierbințeală [febră] este ars de focul lăuntric, așa și sufletul pătimaș va fi pururea chinuit, nefericitul, de obiceiul său cel rău, având pururea în sine aducerea-aminte amară și lucrarea chinuitoare a patimilor, care îl pârjolesc fără încetare. Iar de vreme ce așa stau lucrurile, cu adevărat ne așteaptă un sfârșit cât se poate de crunt dacă nu vom fi cu luare-aminte la noi înșine. De aceea vă și zic totdeauna: străduiți-vă să lucrați în voi înșivă așezările sufletești cele bune, ca să le aflați dincolo; fiindcă ce are omul aici, aceea va și pleca împreună cu el dincolo, și aceea va avea pe lumea cealaltă". Același lucru îl voi adăuga și eu la cuvântul meu. Să ne îngrijim atâta vreme cât suntem vii, a ne curați de toată întinăciunea patimilor, și în locul lor să sădim toate virtuțile. Firește, asta cere osteneală, și încă nu puțină: însă cum ar putea fi altfel ? Fără osteneală nimic nu se înfăptuiește. […]