Cum să se comporte preotul cu bolnavii aflați în stadiu terminal?
Se mai întâmplă ca omul să fie desfigurat de boala sa. Toate acestea preotul trebuie să le depăşească prin iubire. Și într-un astfel de om trebuie să vezi pe fiul lui Dumnezeu, pe fratele Său, trebuie să-l compătimeşti, iar această compătimire şi iubire să înfrângă dezgustul şi teama. Preotul este în slujba lui Dumnezeu, el trebuie să se gândească nu la sine, ci la cel care se pocăieşte, ajuns înaintea ultimului prag sufletesc.
În zilele noastre mulţi oameni mor din pricina cancerului. În vechime, când se dădea ultima împărtăşanie celui aflat pe patul de moarte, nu se murea aşa de mult din cauza acestei boli.
Bolnavii de cancer suferă adesea din pricina gâtului; ei nu pot să înghită. Se pregătesc Sfintele Taine, punem în Potirul pe care îl avem cu noi Sfântul Sânge şi îi împărtăşim pe cei aflaţi pe patul de moarte cu o picătură din acesta, fără să le dăm o părticică din Trupul lui Hristos, pe care n-ar putea să-l înghită. Exact în acest mod a fost împărtăşit şi Sfântul Ioan de Kronstadt înainte de moarte. El se împărtăşea în fiecare zi, însă, fiind bolnav de cancer, nu a mai putut să înghită.
Astfel de oameni reprezintă o mare problemă totuşi pentru duhovnic. Se întâmplă ca bolnavul să vomite necontenit; atunci nu poate să se împărtăşească, ori nu rămâne decât să nădăjduim într-o minune. Se mai întâmplă ca bolnavul să aibă o boală molipsitoare, să moară de tuberculoză, să fie deci un real pericol de infectare pentru duhovnic. De asemenea, faţă de bolnav putem avea un simţământ de dezgust, el descompunându-se încă de viu şi fiind greu să se comunice cu el. Se mai întâmplă ca omul să fie desfigurat de boala sa. Toate acestea preotul trebuie să le depăşească prin iubire. Și într-un astfel de om trebuie să vezi pe fiul lui Dumnezeu, pe fratele Său, trebuie să-l compătimeşti, iar această compătimire şi iubire să înfrângă dezgustul şi teama.
Preotul este în slujba lui Dumnezeu, el trebuie să se gândească nu la sine, ci la cel care se pocăieşte, ajuns înaintea ultimului prag sufletesc. Şi aici, desigur, preotul, mai mult ca oricând, trebuie să se roage, să-i ajute omului în nevoinţa lui de mai înainte de moarte, ca acesta să nu-şi piardă bărbăţia, să nu-şi piardă credinţa. Foarte adesea i se impune preotului să-i spună celui care va muri că boala lui este fatală. Să-i spună chiar atunci când ai lui nu îndrăznesc.
(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 105-106)