Cincizecimea - replica binecuvântată a turnului Babel

Nu avem nevoie de tehnică şi de materie pentru a ne întâlni cu cel nematerialnic, ci de deschidere şi pregătire.

Perioada post-edenică şi mai ales post-diluviană a fost marcată de dorinţa nostalgică profund ancorată în fiinţa umană a regăsirii de sine şi a refacerii unităţii primordiale izvorâte din comuniunea cu Dumnezeu. Umanitatea căzută a resimţit tragic lipsa coerenţei şi limpezimea înţelesurilor lucrurilor, însă sentimentul poate cel mai puternic ce a caracterizat-o a fost dorinţa devenirii întru fiinţă, a autodepăşirii condiţiei ei perisabile, ca o dominantă ce a urmărit-o în toată istoria şi care nu e altceva decât strigătul mut al chipului lui Dumnezeu din om dezgolit de veşmântul prezenţei divine.

Evenimentul biblic cel mai sugestiv care arată confuzia, neputinţa depăşirii condiţiei umane, eşecul efortului colectiv uman al unei societăţi lipsite de prezenţa lui Dumnezeu şi care este sortită să se risipească se află în capitolul 11 din Cartea Facerea, unde este istorisită zidirea neterminată a Turnului Babel. Turnul Babel iniţiază în istoria umanităţii imaginea şablon de axă a valorilor, trimiţând la ideea de verticalitate şi mediere, ca vocaţie a omului în raportul său cu Dumnezeu şi creaţia, aşa cum scara lui Iacov (Facerea 28, 12), Sinaiul sau Carmelul reprezintă imaginea-simbol a efortului ascetic ce duce la îndumnezeire. În cazul de faţă, Babel este o parodie nefericită a unui efort uman colectiv rămas prizonier al propriilor mijloace circumscrise orizontului neputinţei. Incompatibilitatea dintre intenţiile constructiviste ale babilonienilor şi cele ale planului dumnezeiesc evocă dezintegrarea unităţii. (…)

Babilonul, opusul Ierusalimului ceresc

Alături de construirea turnului, capitolul 11 din Facerea istoriseşte şi zidirea cetăţii Babilon, echivalent al oraşului blestemat, opusul Ierusalimului ceresc în plan simbolic, o minunăţie viciată, care, prin frumuseţile şi intenţiile ei, a debusolat pe om, orientându-l spre un sens greşit al înţelegerii vocaţiei sale ontologice. Babilonul simbolizează triumful neîmplinit al unei lumi care evaluează doar latura perisabilă a omului şi de aceea eşecul său este atât de zguduitor. Babel reprezintă antiteza Ierusalimului ceresc, ce ne înfăţişează o societate golită de valenţe spirituale, sortită prin aceasta risipirii, iar refacerea unităţii iniţiale pierdute devine viabilă doar ca acţiune chenotică-filantropică dumnezeiască. Apocalipsa lui Baruch prezintă toate amănuntele legate de construirea turnului, înfăţişându-l ca pe o lucrare contrară naturii. De aceea, după părearea lui pseudo-Philon, ea nici nu a fost finalizată, ci s-a dărâmat parţial datorită unui vânt puternic sau cutremur. (…)

Origen spune că Dumnezeu a trimis pe îngeri pentru a amesteca limbile, iar limba lui Adam, ebraica (adamica), a dat naştere la 72 de idiomuri şi popoare diferite, confirmând astfel teza monogenezei limbajului omenesc. De la speranţa obţinerii faimei născute din făurirea unui nume propriu unic, umanitatea a regresat în pluralitatea idiomurilor; de la limba sacră, plină de viaţă, a lui Adam, care dialoga liturgico-mistic cu Dumnezeu, pe care constructorii turnului încă o vorbeau, la o secularizare a limbajului, la o mutilare tehnicistă actuală ce a pierdut componenta fundamentală a ei: puterea de coeziune, liantul comuniunii între oameni pe care doar Logosul o poate avea. Limbile amestecate au devenit traduceri aproximative, nostalgice ale unei limbi primordiale numite în unele tradiţii „limba păsărilor”, un grai înaripat izvorât din Dumnezeu. Pierzând limpezimea limbii originilor, omul a rămas prizonierul multiplicităţii interesurilor şi prolixităţii, imposibilitatea comunicării inteligibile proiectându-l într-o situaţie nefericită a limbajului conflictual, pierzând latura sa sacră. (…)

Glosolalia pune faţă în faţă zidirea turnului Babel şi momentul Cincizecimii

Potrivit patristicii, pedeapsa constructorilor turnului va lua sfârşit odată cu instaurarea timpului mesianic al împăcării contrariilor, când „orice vale se va umple şi orice deal se va pleca”, când nu va mai fi nici elin, nici evreu, parte bărbătească sau femeiască, pentru că toţi vom fi una în Hristos, El, Hristos, fiind ultimul Cuvânt al Tatălui prin care se realizează palingeneza, adică restaurarea ontologică a lumii căzute. Ca un arc peste timp, ideea de unitate este accentuată din nou plenar în Ghetsimani, când Hristos-Domnul cere unitatea oamenilor după chipul şi fundamentul treimic. Ideea restabilirii unităţii şi a normalizării modului uman de a fi în cadrul firescului revelat va începe cu Cincizecimea. Cele două evenimente biblice, al zidirii turnului şi al Cincizecimii, sunt aşezate faţă în faţă şi au ca element comun glosolalia, adică vorbirea în limbi din perspective diferite. Antonimia sensurilor şi valorilor celor două evenimente este dată de înţelegerea diferită a raportului dintre voinţa lui Dumnezeu şi răspunsul voinţei umane. Atunci când cele două nu ajung la un consens, apar breşe ce-l pot circumscrie pe om unei autonomii ilicite, în care el se hrăneşte cu propriile iluzii şi alunecă spre utopic. Acest lucru nu a fost luat în seamă de babilonieni. În plin ev al revelaţiei, omul aleargă spre Dumnezeu fără a-L avea ca partener şi de aceea dumnezeul spre care s-a îndreptat era unul fabricat, artificial, un produs al propriei sale minţi. Cincizecimea este împlinirea fiinţei umane, care pregătindu-şi templul trupului primeşte pe Dumnezeu Treimic în lăuntrul tainic ce este cetate zidită pe stâncă şi turn ce supraveghează războiul duhovnicesc şi mediază comunicarea energiilor teandrice. Fiecare om devine astfel un Babel desăvârşit. Paralelismul dintre cele două evenimente ne prezintă pe de o parte un Babel, ca simbol al amestecării graiurilor, al confuziei şi al pierderii comuniunii cu Dumnezeu, iar pe de alta o Cincizecime ce umple golul de Dumnezeu din fiinţa umană, care cicatrizează rănile păcatului adamic şi reface unitatea fiinţială a omului într-o comuniune a iubirii divino-umane. Îmbrăcaţi cu Duhul Sfânt, cu „putere de sus” (Luca 24, 49), apostolii şi-au învins teama de moarte, căci în inima lor locuia Izvorul vieţii şi au vestit celor 16 neamuri din Ierusalim adevărul revelat al întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Îl întâlnim pe Dumnezeu coborând în noi

La Cincizecime, Duhul a împlinit ceea ce în timpuri străvechi babilonienii, într-un mod nechibzuit, nu au reuşit să facă: a unit pe om cu Dumnezeu, arătând sensul şi înţelesurile acestei întâlniri. Nu avem nevoie de tehnică şi de materie pentru a ne întâlni cu cel nematerialnic, ci de deschidere şi pregătire. Apostolii erau în toată vremea în Biserică lăudând pe Dumnezeu, de aceea s-au umplut de Duhul Sfânt. Este o urcare spre adâncurile fiinţei noastre. Îl întâlnim pe Dumnezeu coborând în noi. La Cincizecime, trei mii de oameni au primit botezul şi în felul acesta a luat fiinţă Biserica văzută, fiecare persoană fiind un templu al Duhului sfânt restaurat prin interior de harul lui Dumnezeu. Biserica a devenit un edificiu în care fiecare suflet este asemenea unei cărămizi aşezate la construirea ei, al cărui liant - iubirea răstignită şi milostivă a lui Dumnezeu - îl face indestructibil şi a cărui limbă - a credinţei - mijloceşte comuniunea tuturor: „Când un mădular suferă, tot trupul suferă”. Comuniunea tuturor naşte un trup eclesial unit nupţial cu Dumnezeu şi prin aceasta indestructibil, un edificiu în care Duhul trezeşte în noi conştiinţa apartenenţei divine întru legătura iubirii ce ne uneşte fiinţial dincolo de deosebirile etnice, sociale, politice: „fie iudei, elini, robi sau liberi”(I Cor. 12, 13). Astfel, Cincizecimea devine replica binecuvântată a turnului, care se înalţă ca edificiu divino-uman din iniţiativa divină şi care ne arată faptul că Dumnezeu nu este circumscris doar unor anumite spaţii, ci că El este atotprezent şi că locuieşte în inima noastră. Edificiul divino-uman al Bisericii este mediul în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu, este turnul-scară pe care omul urcă şi Dumnezeu coboară într-o comunicare teandrică a energiilor îndumnezeitoare. (…)

În acest turn nou, de tip eclesial, ce se înalţă din omul cel nou, un rol fundamental îl are Duhul Sfânt, trimis în lume în numele lui Hristos. De aceea este necesar nu să ne construim un nume, ci să purtăm numele lui Hristos pentru a putea fi mădularele trupului Său şi a fi pnevmatofori. Îmbrăcându-ne în Hristos, participăm la unitatea lui Adam cel nou care depăşeşte toate barierele şi inconvenientele legilor umane, fiind recreaţi, restauraţi în Duhul. Toţi suntem recapitulaţi în Hristos şi uniţi prin aceasta cu Dumnezeu, iar firea noastră „enipostaziată” în Hristos dobândeşte calităţi îndumnezeitoare. Dacă lucrarea lui Hristos este îndreptată spre firea umană, cea a Duhului este îndreptată către persoanele umane; de aceea unirea Sa cu persoanele apare sub forma limbilor împărţite fiecărui membru al Bisericii, deschizând drumul prezenţei interioare a lui Dumnezeu în om.

Citește alte articole despre: comuniune, îndumnezeire, Hristos, Cincizecime, Turnul Babel

De la același autor

Ultimele din categorie