Emilianos

Fără sfinți nu poate să trăiască trupul Bisericii, noi cei vii pe pământ

Bâjbâim în întuneric și rămânem în el, citind scrieri teologice sau vieți de sfinți. Acestea, dacă nu sunt urmate de propria noastră schimbare, de propria noastră luminare, nu pot să capete putere și stabilitate, de aceea și sunt uitate. Cum citim istoria și uităm faptele, același lucru se întâmplă și cu acest studiu, trece prin afara noastră. Cu toate acestea schimbări au loc în fiecare zi, fiindcă viața noastră deja este în lumină și trebuie să-L preamărim pe Dumnezeu pentru acest fapt.

Dorul de iluminare este dorul de Dumnezeu

Este foarte ușor ca peripeția lui Adam să devină peripeția monahului. Cele mai întristătoare naufragii ale petrecerii monahale provin din însuși dorul. Oamenii care naufragiază de asemenea din pricina feluritelor tendințe „spirituale”, feluritelor curente mistice ale epocii noastre, entuziasmelor tinerești sau viziunilor filosofice, în adâncul sufletului lor ascund aceeași orientare taborică și caută lumina.

Viața cu totul tainică a monahului

Monahul intră într-o viață înstrăinată, cu totul tainică, ce nu se exprimă în cuvinte, fiindcă Îl ascunde pe Dumnezeu. Intrând monahul în mănăstire, devine locaș al lui Hristos și Hristos, al dumnezeirii. Dumnezeirea s-a pogorât într-atât, încât Cel cu totul necuprins a fost cuprins în pântecele Fecioarei. Același lucru se întâmplă și când se duce cineva la mănăstire: Se pregătește să cuprindă în el însuși necuprinsul.

Monahul și lumina taborică

Când monahul care intră în mănăstire se duce cu dorul să trăiască într-o atmosferă de dragoste, pace, înțelegere, respect, prețuire, sfințenie, va încerca mari zguduituri. Cele mai mari încercări ale unui ucenic și ale unui monah provin de la această tendință și dorință taborică.