Punctul de plecare cel mai profund al vieții monahale este dumnezeiasca lumină. Dorirea iluminării, adică a vederii luminii și a săturării de ea, este conținutul esențial al monahului. Încă și acela care se învârte în vârtejul gândurilor, al ispitelor, al obligațiilor, al deprimărilor și căderilor, în subconștientul sufletului lui poartă dorul iluminării, și de multe ori numai pe acesta. 

Faptul acesta are mare însemnătate, deoarece poate să-i conducă pe monahi fie pe înălțimi, fie la patimi și înșelări și la pierderea lui Dumnezeu Însuși. De aceea și Părinții spun că nunta este ceva pământesc, trupesc, dar este calea siguranței. Dimpotrivă, petrecerea monahală este piscul cel înalt, are deschis întregul orizont, Îl contemplă pe Dumnezeu întreg, dar nu are atâta siguranță precum căsătoria, deoarece omul din pricina dorinței iluminării și a îndumnezeirii poate să pătimească ceea ce a pătimit cel întâi zidit, adică să fie condus la pierderea lui Dumnezeu și la ieșirea din Rai. Demonul, cunoscând adâncul sufletului lui Adam, dorința lui de îndumnezeire, l-a lovit chiar acolo și a reușit cu precizie în scopul lui. L-a scos din viața lui Dumnezeu și a fost nevoie de un întreg chin, de moartea și Învierea unui Dumnezeu, ca să poată, după strădania pedagogică de atâtea secole a lui Dumnezeu, cu legi, cu îngeri, cu proroci, să se întoarcă la frumusețea inițială.

Este foarte ușor ca peripeția lui Adam să devină peripeția monahului. Cele mai întristătoare naufragii ale petrecerii monahale provin din însuși dorul. Oamenii care naufragiază de asemenea din pricina feluritelor tendințe „spirituale”, feluritelor curente mistice ale epocii noastre, entuziasmelor tinerești sau viziunilor filosofice, în adâncul sufletului lor ascund aceeași orientare taborică și aceasta caută.

Sărbătoarea Schimbării la Față pune înaintea noastră lumina și dorul iluminării. Căutând și iubind lumina, nu iubim nimic altceva decât pe Dumnezeu. Fiindcă, precum ne-a transmis Biserica noastră, numai ca lumină Îl putem vedea, putem să ne împărtășim de viața Lui și să ne bucurăm de ea. Acest lucru se întâmpla și în Vechiul Testament, ba încă și în corturile și în taberile iudeilor, când trăiau în pustie, dar și la profeți și la toți văzătorii de Dumnezeu, dar cu mult mai mult în Noul Testament și în istoria noastră bisericească.

În mod evident, Ființa lui Dumnezeu nu este lumină, fiindcă dacă ar fi, Dumnezeu n-ar mai fi Dumnezeul nostru. Dumnezeu, prin faptul că este în afară și dincolo de orice substanță înțeleasă de om, nu poate să fie nici lumină. Dar lucrează în ceea ce ne privește ca lumină, care constituie una dintre însușirile Sale. În realitate, desigur, nu am putea vorbi despre „însușirile” lui Dumnezeu, fiindcă astfel plăsmuim un Dumnezeu antropomorf. Îi atribuim caracteristicile propriei noastre gândiri, mișcări și vieți, ba încă și propriile noastre trăiri. Dumnezeu este în mod cert și dincolo de însușiri, dar în tot cazul, să spunem că Dumnezeu lucrează ca lumină. Astfel, cel care iubește lumina Îl iubește pe Dumnezeu.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte mistagogice la sărbători, Editura Indiktos, Athena, 2014, traducere de Laura Enache)