Monahul mai înainte chiar de a începe viața lui monahală, încă din vârsta copilăriei, are tendința să trăiască neîncetat un Tabor. Poate că cei de alt neam care vin la ortodoxie au un dor mai mare decât grecii, o stăruință și o dispoziție încăpățânată de a trăi taboric. Toți cei care suntem născuți în acest loc nu putem să înțelegem ce înseamnă să fii străin și să trăiești în Ellada și mai ales în condițiile iernatice ale Sfântului Munte.

Desigur, noi îi condamnăm pe Apostoli că nu puteau înțelege misiunea lor și cereau să facă trei corturi sus pe munte și să rămână acolo. Acest dor însă există aproape la fiecare chemare monahală. Nici un monah nu se duce pentru altceva la mănăstire, fiindcă aceasta ar fi o ideologie care nu l-ar ajuta să supraviețuiască. Când de pildă, se duce cu dorul să trăiască într-o atmosferă de dragoste, pace, înțelegere, respect, prețuire, sfințenie, va încerca mari zguduituri. Cele mai mari încercări ale unui ucenic și ale unui monah provin de la această tendință și dorință taborică. În paralel totuși, aceasta este și cea mai autentică înclinație a omului care nu se pierde nici când omul cade în cele mai mari prăpăstii ale păcatului, pentru că această înclinație își are rădăcina în Rai. De aceea voința omului de a se întoarce la dreptatea și starea inițială, este împletită cu dorul trăirii luminii.

Prin urmare lumina este rațiunea și vederea pentru acela care dorește să devină monah. În istoria Bisericii noastre cel mai natural lucru este ca intrarea în mănăstire să fie legată de pocăința pentru viața anterioară. În slujba Schimei celei mari, preotul îi zice monahului să ia aminte să nu-și amintească viața lui trecută, fiindcă există pericolul să se întoarcă la ea. De aceea se și interzice ca monahul să aibă relație cu lumea exterioară, fie în interiorul, fie în exteriorul mănăstirii, precum și cu orice fel de monah care se referă la subiecte lumești.

De regulă, viața anterioară a oamenilor care vin să se facă monahi plutește pe marea păcatului. Dar aici se arată puterea lui Dumnezeu. Pe acești oameni Dumnezeu poate să-i refacă, să-i prefacă, să îi replăsmuiască în îngeri, mai bine zis chiar mai mult decât îngeri, fiindcă în timp ce poartă trupuri, îi face să imite petrecerea îngerească.

În orice caz, cu secole în urmă, zeci de mii de suflete au rămas preacurate și ele constituie frumoasele podoabe ale Bisericii. Totuși Biserica nu i-a despărțit niciodată de restul. Nu avem în mănăstiri două stări de oameni: căzuți și care nu au căzut. Toți se supun aceluiași nume al fecioriei, toți sunt numiți feciorelnici, monahi, fiindcă fecioria nu este înfrânare sau curăție, ci o legătură permanentă, o nuntă permanentă, comuniune nedesfăcută cu Dumnezeu. Această simțire a comuniunii permanente îl conduce și pe cel mai păcătos om la căutarea unei vieți taborice, a unei vieți a vederii dumnezeieștii lumini. 

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvinte mistagogice la sărbători, Editura Indiktos, Athena, 2014)