Apoftegme ale aghioriților

Putem să spunem rugăciunea noastră neîncetat, dar dacă mersul nostru, viața noastră nu este bună, nu facem nimic. Rugăciunea este lumină. Și cum putem spune rugăciunea și în același timp să facem faptele întunericului?

„Omul se aseamănă cu pământul. Îl cureți, îl sapi, zici „Slavă Ție, Dumnezeule”, și după puțin timp iar se umple de buruieni. Așa este și omul. Tot numai ispite până moare. De aceea are nevoie de „silirea necontenită a firii și neîncetată pază a simțirii”[1].

Zis-a bătrânul : „Preacurata, Maica noastră, a zis : «atâta timp cât există icoana mea Portărița în Mănăstire, nici un monah să nu plece afară înapoi în lume, ca să găsească ceva mai bun, fiindcă va suferi o mucenicie fără rod»”.

Zis-a bătrânul : „Fără povățuitor în rugăciune ne vom înșela. Nici unul dintre părinții neptici nu au umblat de sine. Toți au avut învățători”.

Putem să spunem rugăciunea noastră neîncetat, dar dacă mersul nostru, viața noastră nu este bună, nu facem nimic. Rugăciunea este lumină. Și cum putem spune rugăciunea și în același timp să facem faptele întunericului?

Zis-a un bătrân : „Ca să fii un omilet desăvârșit, privighetoarea te învață. O lună ciripește și unsprezece amuțește”.

Zis-a bătrânul : „Călugărul trebuie să aibă noblețe, să fie artist, tot ceea ce face, să o facă cu osârdie, nu la repezeală și de mântuială. Și lucrul de mână care se face de silă nu va fi de folos celui ce îl va lua”.

Un bătrân pe care l-au chemat să iasă în lume să vorbească a refuzat, zicând : „Astăzi urechile lumii s-au închis, nu aud”.

Mare lucru este să-l odihnești pe starețul tău, fiindcă rugăciunea lui nu te va lăsa să cazi.

Cântările psaltice sunt bune, dar primejdioase, fiindcă devin interpretări greșite pentru cele ce au cu adevărat întâietate. Domnul a zis : „Dă-mi inima ta, nu psalmodierea ta”. Ajută psalmodia, ca să ne alungăm întristarea, când avem ispită.

Omul care are rugăciunea minții nu este curios. Își lucrează lucrul lui de mână și nu-și întoarce ochii jur împrejur. Ochii celui ce are rugăciunea minții sunt întorși spre lăuntrul său, spre inimă.

Dacă vei vedea un om adâncit în sine însuși și că are gânduri bune, acela are și rugăciunea minții.

La ce bun să zici rugăciunea sec? Și un papagal poate să învețe să o spună și un magnetofon o va spune neîncetat. În acest fel, omul nu se folosește. Dar când prin alegere liberă va alunga gândurile rele și le va păstra pe cele bune, aceasta este rugăciunea minții. Aceasta este prima lucrare, ca să dobândești rugăciunea inimii.

Într-o noapte, m-am ridicat să fac priveghere în chilia mea. Am plâns, am plâns, dar nu de pocăință, ci fiindcă nu puteam să stau drept în picioare și să-mi fac slujba. În ceasul acela în care plângeam, m-a umbrit harul lui Dumnezeu. Deși eram într-o asemenea stare de neputință a venit o căldură înlăuntrul meu. Acesta este dumnezeiescul har. Apoi toate s-au schimbat.

Bine este să se ocupe călugărul cu muzica, dar greutatea să cadă pe rugăciune. Să preschimbăm muzica în rugăciune.

Domnul, ca să ne dea darul rugăciunii, caută inima curată și smerită. Să cultivăm rugăciunea. Dacă cineva înaintează în rugăciune, după aceea vine harul lui Dumnezeu. Atunci simte iubire pentru întreaga lume și se roagă pentru toți, fără să vrea. Dacă vine rugăciunea, după aceea va veni și dragostea. Dacă înaintează încă și mai mult, simte atâta har în inima lui, încât picioarele lui se îndoaie, nu-l mai țin. Vrea să stea jos, dar nici așezat nu poate, de aceea se întinde. Și atunci continuă să se roage.

Zis-a bătrânul : „Cine a aflat rugăciunea a aflat comoară mare. Trebuie să se ostenească monahul să afle harul și când îl află, să ia aminte să nu-l piardă. Când aflăm harul, deși ne ostenim, avem râvnă și toate devin ușoare cu harul lui Dumnezeu. Virtutea află harul și harul păstrează virtutea.

Lacrimile sunt vârful rugăciunii, dar dacă nu avem lacrimi, să ne rugăm cel puțin cu o oarecare străpungere.

Un dionisiat l-a judecat pe un ierarh bătrân care era foarte gras, gândindu-se în sinea lui : „Ce har poate să aibă acest părinte”. Însă când acesta a slujit liturghia l-a văzut luminos și transparent și a înțeles greșeala lui.

Un părinte a zis : „Toate obosesc, numai rugăciunea nu obosește”.

Atenția și cultivarea gândurilor bune prețuiesc mai mult decât mii de metanii.

(Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, Aghion Oros, 2011)

[1]Scara, I, 10.

Ultimele din categorie