Mulţi, tot mai mulţi oameni din zilele noastre nu ştiu, nu mai ştiu să spună exact cine sunt, ce sunt. De ce? Pentru că în zilele societăţii obiectelor şi imaginilor posedate sau idolatrizate - pe undeva acelaşi lucru - a fi a intrat într-o mare criză. De fapt, aceasta înseamnă că în­treaga existenţă a lumii oamenilor şi a naturii care-i înconjoară a intrat în criză, iată criza care le naşte pe toate celelalte:

A fi al omului despărţit de Părintele său cel Ceresc (Singurul care este prin Sine) se transformă pe rând în a avea, a poseda, a fi pose­dat, până la nebunia de a nu mai fi nimic - confuzie şi uitare, suferinţă şi nebunie. Aceasta se întâmplă când omul alege nimicul.

În fond, identitatea este chipul omu­lui aşa cum acesta se înţelege pe sine însuşi, acela sub care este cunoscut de ceilalţi oameni. Identitatea este dată prin naştere, dar se şi şlefuieşte la trecerea prin lume.

Părinţii, fraţii, prietenii cei mai buni, co­munitatea în care trăim, limba pe care o vorbim, modelele care ne atrag şi, mai presus de toate, Dumnezeul la care ne nchinăm (sau nu) contribuie la formarea identităţii noastre. Cel puţin aşa s-au petre­cut lucrurile până la apariţia televizorului. Dintotdeauna oamenii au avut o identitate stabilă pe tot parcursul vieţii, peste care se adaugă un fel de a fi care, odată cu trecerea anilor, se schimbă potrivit experienţei, păcatelor sau virtuţilor dobândite.

(Mihai Cristea, Când omul nu mai conştientizeazăcă este om... - Familia Ortodoxă, nr. 5, 2010, p. 3)