Lepădarea este respingerea acelor lucruri sau înţelesuri care nu aparţin trebuinţei (necesităţii) absolute şi continuităţii vieţii. Este de-acum o lege generală faptul că dacă ceva nu este în limitele trebuinţei, aparţine poftei. Aceasta va naşte pleonexia (lăcomia) şi filavtia (iubirea de sine) şi în acest fel va pregăti calea iubirii de plăcere, maica morţii.

Pildă a adevăratei lepădări S-a făcut Domnul nostru după botezul Său, atunci când S-a retras în pustie şi prin credinţă S-a predat atotmântuitoarei Pronii a Ziditorului, care susţine şi menţine toată zidirea. Această spusă a psalmistului: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Psalmi 54,25), arată înţelesul lepădării absolute. Numai cei cu credinţă tare pot să dobândească această atotvirtute. Părinţii care au pus-o în lucrare în viaţa lor au gustat şi rodul ei cel dulce, nepătimirea.

Aceasta este rodirea credinţei neclintite în pronia dumnezeiască şi conduce, potrivit Sfinţilor Părinţi, la „credinţa din vedere”. Părinţii, prin experierea ajutorului dumnezeiesc, pe care l-au dobândit atunci când harul dumnezeiesc i-a mângâiat potrivit cu ispitele care le-au stat în faţă, au ajuns la credinţa desăvârşită în Dumnezeu, au devenit şi au rămas neclintiţi în vijeliile ispitelor. Pornim, aşadar, de la lepădare şi înaintăm spre nepătimire, care ne va dărui puterea de a îndura ispitele. Fie ca să dobândim şi noi aceste virtuţi prin harul dumnezeiesc. Aşa să se întâmple!

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 51-52)