Cel mai mare obstacol în viaţa duhovnicească este insensibilitatea: ne-am împietrit atât de mult, ne-am obişnuit atât de mult cu asprele relaţii pământeşti, încât ne e foar­te greu să simţim atingerea blândă, tan­dră, aproape imperceptibilă, a lui Dum­nezeu. Iar când izbutim, atunci se iveşte obstacolul slăbiciunii voinţei noastre, al ezitărilor noastre şi mai cu seamă al nelu­ării aminte a duhului nostru: neobrăzarea pune stavilă tandreţei: lipsa de atenţie devine obstacol Celui Care bate la uşa noastră şi ne cere un efort de prezenţă, căci El se îndepărtează de noi de cum simte că ne sustragem. Ar trebui să facem exerciţii de delicateţe. Noi ne temem, pentru că a fi delicat înseamnă să trecem în mod implacabil printr-o mare şi adân­că bucurie, dar şi printr-o mare şi acută suferinţă. Va trebui să învăţăm să nu uităm încercările prin care am trecut; să păstrăm din toate ceea ce e mai tandru şi mai fragil, hrănindu-ne viaţa cu acestea, fără a pierde ceva, pentru a le da timp să se afirme, să înflorească şi pentru ca tot ce vom fi adunat şi păstrat în noi să se ridice întru apărarea noastră.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viaţa, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, p. 175-176)