Se știe, desigur, că minunile sunt semne sau arătări dumnezeiești, mai presus de mintea noastră omenească. Îmi aduc aminte de un părinte care povestea cu mult interes celor care-l ascultau cu gura căscată a mirare și mare minune, că în timpul războiului și-a pierdut actele de identitate. S-a speriat și a spus Maicii Domnului, că dacă ajungea acasă necontrolat și fără pedeapsă, se face călugăr, așa cum a promis și Luther când se dezlănțuiau stihiile naturii. S-a ținut de cuvânt și bine a făcut. L-am cunoscut și auzit când povestea cele de mai sus. El credea în ce spunea și pentru el era o minune, iar pentru noi o mare bucurie și semn al purtării de grijă a lui Dumnezeu.

Iar atunci când nouă ni se dezvăluie purtarea de grijă a lui Dumnezeu și ne arată semne vădite și repetate, este necesar ca grabnic să-I mulțumim lui Dumnezeu care are grijă de întreaga Lui zidire. Putem ușor distinge semnele divine de întâmplările simple, lipsite de semnificație. Vom simți în inima noastră o pace divină! Nicio teamă sau îndoială nu mai terorizează inima și sufletul nostru! Păstrăm taina în inima noastră și parcă nu simțim nevoia s-o mărturisim, adică să batem toba pentru a ști toată lumea.

(PS Calinic Argatu, episcop al Argeșului și Muscelului, Veșnicia de zi cu zi, Editura Curtea Veche, București, 2006, p. 61)