Durerea străpungerii inimii nu este mereu însoţită de lacrimi, dar este însoţită de mângâiere, de simţirea milostivirii lui Dumnezeu. Dacă nu apare această mângâiere sau bucurie calmă şi dulce, durerea poate fi încă glasul unei suferinţe sufleteşti pe care încă nu am conştientizat-o, nu am iertat-o dacă ne-a fost pricinuită de cineva, sau nu am cerut iertare dacă am pricinuit-o noi cumva. Şi pe aceasta o oferim lui Dumnezeu, că numai El cunoaşte adâncul inimii noastre şi să facă El ce crede de cuviinţă cu ea. În felul acesta devenim, încet, încet, martorul Lui, în noi înşine! Şi aşa vom fi mereu cu El şi vom putea să facem mereu voia Lui. Iar de vom greşi şi vom cădea, nu vom deznădăjdui, ci iarăşi ne vom ridica şi-L vom chema în viaţa noastră de fiecare clipă. Important este, nu ce ni se întâmplă, ci dacă avem grijă să fim cu El, să fie cu noi la chemarea noastră şi să fim conştienţi de prezenţa Sa!

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, p. 45)