O, Iisuse, străin şi singur sunt în lume, pe toţi îi văd slujindu-ţi Ţie, numai eu singur nu fac voia Ta. Unii ţin tăcere, alţii se roagă, alţii plâng, unii cântă şi Te slăvesc, alţii pentru sineşi se tânguiesc, unii învaţă ca nişte părinţi duhovniceşti, alţii ascultă ca nişte fii supuşi, numai eu trăiesc de capul meu.

La mine nu e nici smerenie, nici dragoste, nici ascultare, nici plâns, nici lacrimi, nici cântec de mărire. Căci pentru trufia mea, nelucrător mi s-a arătat mie darul Sfântului Tău Duh. Deci, singura mea mângâiere eşti Tu, Iisuse al meu. Tu eşti pocăinţa mea, lacrima, cântarea, rugăciunea, iertarea şi mântuirea mea. Deci, nu mă lepăda, Stăpânul meu, nu mă scoate afară de la Tine, căci unde de aici mă voi duce? Sunt păcătos, dar Tu cu darul Tău întăreşte-mă să pun început bun şi să biruiesc patimile din mine.

(Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 136)