Un călugăr egiptean viețuia aproape de Constantinopol pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450). Și umbla, trecând pe acolo, împăratul. Și, lăsând toți însoțitorii, împăratul a mers singur și a bătut în ușa călugărului. Și după ce i-a deschis, nu l-a cunoscut cine era, însă l-a primit pe el ca pe un ostaș, iar după ce a intrat, făcând rugăciune, s-a așezat.

Și a început a-l întreba împăratul: „Cum se află părinții cei ce sunt în Egipt?”. Iar el i-a răspuns: „Toți se roagă pentru mântuirea ta”. Și i-a mai zis lui bătrânul: „Mă rog, să mănânci puțin”. Și i-a înmuiat lui pâine de-a sa și a turnat untdelemn și sare și a mâncat; apoi i-a dat lui și apă și a băut. Deci, i-a zis lui împăratul: „Oare știi cine sunt eu?”. Iar el i-a răspuns: „Dumnezeu te știe pe tine”. Atunci i-a spus lui: „Eu sunt Teodosie, împăratul”. Și îndată, i s-a închinat lui bătrânul.

După aceea, i-a zis lui împăratul: „Fericiți sunteți voi, că nu aveți grijile vieții acesteia. Cu adevărat, ca împărat m-am născut și crescut, însă niciodată n-am mâncat pâine cu așa dulceață, nici apă n-am băut așa precum astăzi; foarte cu dulceață am mâncat și am băut. Și i-a zis lui starețul: „Fiindcă noi, călugării, toate bucatele noastre le facem cu binecuvântare, pentru aceea, dulce este și această proastă mâncare. Iar în casele voastre toată osteneala bucatelor voastre celor multe o fac slugile și binecuvântare nu iau de la nimeni”.

Deci, a început împăratul, de atunci, a cinsti pe călugări și a le da câte ceva. Iar starețul, lepădând cinstea dată de împărat, a fugit și a mers în Egipt.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 349)