Orice faptă creștinească se leagă, obligatoriu, cu truda; iubirea, ca cel mai înalt lucru, cere și cel mai mare efort. Viața creștinului, în ființa sa lăuntrică, este urmarea lui Hristos: "Ce ai tu? Tu urmează Mie" (In.21, 22). Fiecare credincios, într-o oarecare măsură, - repetă drumul Domnului, dar nu stă în puterea lui să-și ia crucea pe umeri pentru a merge în Ghetsimani și mai departe, pe Golgota: "...căci fără Mine nu puteți face nimic" (In. 15,5). Și cui i s-a dat această înfricoșată binecuvântare, acela și-a anticipat învierea sa; partea altora - credința și milostivirea lui Dumnezeu.

Așa a binevoit Tatăl nostru Cel ceresc: toți cei făcuți din pământ "să-și poarte crucea", pentru a moșteni viața veșnică, (cf. Mt. 16, 24-25). Cei care se sustrag de la purtarea crucii nu vor putea evita robia patimilor "și vor secera din trup stricăciune" (Gal. 6, 8; Rom. 8, 13). Iubirea față de Dumnezeu și aproapele este plină de cele mai adânci suferințe, dar ea este însoțită și de mângâiere cerească (cf. Mt. 10, 29-30); sufletul vede înviind în el acea pace pe care Domnul a transmis-o Apostolilor înainte de Golgota Sa. Când însă duhul omului se introduce în sfera iubirii purtătoare de lumină a lui Dumnezeu și Tatălui Nostru, atunci se uită toate durerile și sufletul, în mod inexplicabil, se bucură de o fericire desăvârșită (In. 12, 50; 17,3). Așa și femeia "când naște copilul,  nu-și mai aduce aminte de durere pentru bucuria că s-a născut om în lume" (In. 16, 21). Așa, mai vârtos, se bucură creștinul, când în minte și în adâncul conștiinței se recunoaște pe sine născut în Dumnezeu pentru veșnicie.

(Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune; Tipărit la Publistar, București, 2006, p. 19)