De multe ori oamenii sunt nemulţumiţi de munca pe care sunt datori să o facă, zicând că este prea neînsemnată. Cau­tă mărire şi strălucire, visează să devină faruri care să lumi­neze departe, pe marea vieţii, sau luminători străluciţi care să izbăvească de la pieire „legiuni” întregi de fraţi aflaţi în primejdie. Ei dispreţuiesc modestul rol de opaiţ aprins într-un colţ întunecat de odaie, luminând cu o flacără firavă viaţa unui modest muncitor. Oare o mână întinsă discret unui „frate mai mic” sau un cuvânt de mângâiere spus lângă patul unui bolnav care îşi aşteaptă moartea şi care poate aduce o rază de lumină asupra ultimelor sale clipe nu valorează mai mult decât acea măreţie orgolioasă după care aleargă atâţia?

Mulţi îşi imaginează că de roadele credinţei noastre creş­tine ar trebui să se bucure alţii decât cei din cercul familiei. Dimpotrivă, aceste roade ar trebui să se arate tocmai aici. Ar trebui ca fiecare, în cercul său apropiat, oricât de modest ar fi acesta, să pună în practică virtuţile creştine ca­racteristice unui bun familist, unei mame iubitoare, unor co­pii ascultători. Acestea împodobesc viaţa de familie, netezesc asperităţile drumului pe care suntem chemaţi să-l străbatem aici pe pământ, răspândind în jur acea lumină care „luminea­ză tuturor celor din casă”, o lumină care dă şi căldură, fiindcă izvorul ei este iubirea pornită de la Dumnezeu însuşi.

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 268)