Plânsul este o trecere dincolo de viața de patimi

Cel ce se pocăiește cu adevărat este de două ori binecuvântat, fiindcă el este atât un om curat cu inima, cât și plângător. Răsplata sa este, de asemenea, îndoită; Îl va vedea pe Dumnezeu și va fi mângâiat, după cum va voi Dumnezeu. Doar cei care au atins această stare binecuvântată pot să înțeleagă chipul acestei mângâieri.

Plânsul este o trecere dincolo de viața de patimi, într-o stare de nepătimire, și este “necunoscut de marea majoritate a oamenilor”. Cel ce se pocăiește cu adevărat este de două ori binecuvântat, fiindcă el este atât un om curat cu inima, cât și plângător. Răsplata sa este, de asemenea, îndoită; Îl va vedea pe Dumnezeu și va fi mângâiat, după cum va voi Dumnezeu. Doar cei care au atins această stare binecuvântată pot să înțeleagă chipul acestei mângâieri. Monahul care plânge cu adevărat pentru păcat este definit de alegerea pe care a făcut-o, anume să-L caute pe Dumnezeu, iar nu pe Mamona. El devine un spectator, un strain față de lume:

Jeluitor este cel ce își petrece toate zilele vieții sale în foame și sete, din nădejdea bunătăților viitoare. Monah este cel ce petrece în afara lumii și cere pururea lui Dumnezeu să dobândească bunătățile viitoare. Bogăția monahului este mângâierea ce vine din plâns și bucuria cea din credința care strălucește în cămările minții”.

Un astfel de plâns este diferit de experiența obișnuită a întristării neevlavioase sau neduhovnicești, care este o deziluzie ce rezultă din patimile lumii. Întristarea din străpungere este tăioasă. Este răspunsul celui chinuit de remușcarea pricinuită de o anumită moarte, cea a sufletului, căci acesta a fost “omorât de păcate…Sufletul e omorât de păcate și zace înaintea ta și el e mai mult pentru tine decât lumea și nu ai nevoie de plâns?”. Dar dacă această moarte este urmată de moartea sinelui, pentru Hristos, atât trupul, cât și sufletul vor fi în armonie cu noua viață a Împărăției. Plânsul este expresia exterioară a stării lăuntrice a monahului, care include și bucuria ce strălucește lăuntric. Plânsul unește atât lăuntricul și exteriorul, cât și contradicția aparentă dintre întristare și bucurie. Este o activitate unificatoare. Acesta este plânsul despre care se scrie în Fericiri: monahul ca plângător nu doar că jelește pierderea harului lui Dumnezeu ca urmare a păcatului, dar străpungerea îl face să tânjească după răsplata celui cu inimă curată, adică vederea lui Dumnezeu. Plânsul înseamnă la fel de mult restaurarea trupească a celui ce se pocăiește prin aducerea la starea celor care caută dreptatea, cât și întristarea pentru faptul că este lipsit de înrudirea cu Dumnezeu. Această bucurie este una sfântă și subtilă, și nu trebuie confundată cu buna dispoziție a celui ce petrece fără discernământ: este o beție sobră cu Dumnezeu, nu e intoxicația produsă de vin. Un astfel de plâns și bucuria care îl urmează este centrată mai degrabă pe nădejdea viitoare decât pe deznădejdea din cauza greșelilor din trecut. Aceasta este epifania exterioară a locurilor tainice aflate adânc înăuntrul psihicului omenesc.

(Hannah Hunt, Plânsul de-bucurie-făcător. Lacrimi de pocăință în scrierile Părinților sirieni și bizantini, Editura Doxologia,2013, pp. 250-251)

Ultimele din categorie