La simpla chemare a Numelui lui Iisus Hristos, mă simţeam copleşit de bucurie. Înţelegeam acum ce vor să zică cuvintele: „Împărăţia lui Dumnezeu e cu voi” (Luca 17,21). Toate aceste simţiri îmi arătau că rugăciunea lăuntrică e plină de roade mântuitoare: dragoste pentru Dumnezeu, pace lăuntrică, încântarea duhului, curăţia cugetelor, mişcarea cu uşurinţă şi vigoare a tuturor mădularelor, starea generală plăcută, nesimţire faţă de boli şi supărări, putere nouă de judecată şi o nouă înţelegere a Sfintei Scripturi; priceperea graiului tuturor făpturilor, alungarea oricărei ambiţii, o nouă înţelegere asupra sfinţeniei vieţii lăuntrice şi, în sfârşit, siguranţa că suntem aproape de Dumnezeu şi de dragostea lui pentru toţi.

După ce petrecusem cinci luni într-o astfel de reculegere şi într-atât de fericite simţiri, mă obişnuisem pe deplin cu rugăciunea şi niciodată nu m-am mai lipsit de ea; o simţeam vibrând necontenit şi ca de la sine înăuntrul inimii mele, nu numai când eram treaz, dar chiar şi în somn, fără întrerupere, nici măcar pentru o clipită, orice aş fi făcut şi orice aş fi gândit să fac. Sufletul meu aducea necontenit laude lui Dumnezeu şi inima mi se pierdea într-o bucurie fără de margini. „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne; Toate întru înţelepciune le-ai făcut, toate Le-ai umplut de bunătate” (Ps. 103, 24).

(Mărturisirea unui pelerin despre lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus - Pelerinul rus, Editura Bunavestire, Bacău, 2008, p. 38.)