Bioetica a apărut la sfârşitul anilor 1960, ca o reacţie firească la tehnologia modernă, concentrându-se asupra începutului vieţii umane (metodele procreării artificiale, ale avortului şi ale chirurgiei „in utero“), diverselor mijloace de păstrare şi susţinere a vieţii.

De asemenea, bioetica reflectă valorile intrinseci ale vieţii umane, precum şi mijloacele prin care tehnologia biomedicală poate ajuta cum se cuvine vieţii.

Dar reflecţia în domeniul bioeticii trebuie să respecte, după cum John Brek sublinia în „Darul sacru al vieţii“, anumite valori morale şi spirituale: caracterul sacru al vieţii umane, care trebuie conştientizat şi păstrat de la zămislire până în mormânt şi dincolo de el; iubirea  jertfelnică a lui Dumnezeu, ca origine şi temelie a fiecărei relaţii umane, şi chemarea la sfinţenie şi la îndumnezeire, prin participarea la viaţa divină, singura care dă un sens vieţii umane şi constituie scopul ei ultim.

În societatea contemporană, omul se declară autonom, îndepărtându-L pe Dumnezeu; este o societate în care iubirea de sine a luat locul iubirii de aproapele şi comuniunii dintre semeni şi Dumnezeu, în care învăţăturile Bisericii nu contează, în care există mame care îşi abandonează copiii pe unde apucă, îi îngroapă de vii sau le suprimă viaţa încă din pântece, fără să ţină seama de porunca „Să nu ucizi!“, nici de faptul că viaţa nu e un bun propriu.

Mama şi copilul nu sunt o singură entitate, ci, de fapt, sunt două persoane separate, chiar din perioada prenatală. Medicii embriologi subliniază că cei doi au fluxuri de sânge diferite. „Toţi părinţii trebuie să ştie că fiinţa pe care au conceput-o împreună este autonomă, că are dreptul să trăiască o viaţă numai a ei, care nu este nici a tatălui, nici a mamei, ci propria viaţă, care începe să se dezvolte în uter. Părinţii trebuie să fie gata să însoţească dezvoltarea copilului care le-a fost dăruit încă din momentul conceperii, trebuie să-i fie alături pe acest drum…, să-l călăuzească, atâta tot“, scrie Bernard Martino în „Bebeluşul este o persoană. Povestea minunată a nou-născutului“.

Strigătul mut

Discuţiile contradictorii pornesc de la faptul că „perioada petrecută intrauterin (de nouă luni) de viitorul copil este împărţită în două etape, respectiv etapa embrionară, în care nu are aspectul unui germen uman, şi etapa fetală, în care capătă înfăţişare umană“. Separând astfel începutul vieţii de momentul zămislirii, s-a ajuns la situaţia în care experimentele ştiinţifice făcute pe embrioni să fie socotite legitime, iar avorturile provocate acum să-şi piardă „aproape cu totul gravitatea morală“. Apare şi etapa pre-embrion, până la fixarea oului în mucoasa uterină. Astfel, se consideră că întreruperea sarcinii în fază de pre-embrion nu este avort.

Majoritatea avorturilor se fac înainte ca viitorul copil să împlinească trei luni de viaţă, de la zămislire. Dar se pune întrebarea: oare copilul este fără viaţă pănă la trei luni? Medicul obstretician american Bernard Nathanson, care făcuse mii şi mii de avorturi, s-a întrebat la un moment dat dacă este corect ceea ce face şi a cercetat acest lucru cu mijloacele cele mai moderne: a filmat avortul unui făt de trei luni, realizând o videocasetă pe care a numit-o „Strigătul mut“. Pe această casetă se observă că fătul presimte ameninţarea instrumentului ucigaş care îi va curma viaţa şi percepe pericolul, ceea ce îl face să se mişte agitat, să-i crească frecvenţa bătăilor inimii, de la 140 la 200, şi să-şi deschidă larg gura, ca într-un strigăt: strigătul mut.

Soţii Wilke, medici obstreticieni americani, citaţi de Melitios Kalamares, Mitropolit de Kikopale, susţin ferm că „avortul este o crimă cu premeditare şi că, din punct de vedere ştiinţific, nu se fundamentează cu seriozitate existenţa unei secunde magice înainte de care fătul a fost o bucată de carne, iar după aceasta devine copil, om“.

John Brek, în „Darul sacru al vieţii“, amintea şi de avortul terapeutic, numit şi „caz problemă“, când se pune viaţa mamei în pericol. În această  situaţie, singura soluţie este de a salva viaţa femeii, în caz contrar se pierde viaţa ei, dar şi a copilului pe care îl poartă.

Chiar şi în acele cazuri în care un copil ar putea fi salvat dacă viaţa mamei ar fi sacrificată, tradiţia ortodoxă afirmă că se va da prioritate vieţii mamei. Aceasta nu pentru că viaţa ei are o mai mare valoare în sine, ci datorită faptului că ea a stabilit deja relaţii şi responsabilităţi cu alte persoane care depind de ea (ex. alţi copii). Însă o mamă care îşi oferă de bunăvoie viaţa în favoarea copilului din ea înfăptuieşte un martiriu autentic,din dragoste pentru altul (Ioan 15, 13).

Avortul, condamnat de Biserica Ortodoxă

Embrionul este o individualitate umană care poate fi numită persoană, cu drepturi depline din partea legii. Biserica Ortodoxă cheamă la recunoaşterea calităţii de persoană a omului din „momentul concepţiei“, arătând fiecare entitate ca „fiind“ un suflet şi nu ca „având“ un suflet, pentru că prin „suflet“ înţelegem puterea dăruită de Dumnezeu, care actualizează existenţa umană personală; vorbim aici de valoarea sacră a vieţii umane.

Primul sinod care a sancţionat avortul ca pe o crimă a fost cel de la Ancira, în 314 d. Hr. Chiar Sfântul Vasile cel Mare numeşte avortul „ucidere“, iar pe cel care calcă acest canon drept „ucigaş“.

În anul 1994, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat o poziţie oficială de combatere a avortului, iar în februarie 1997 a fost adresat „Apelul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru apărarea dreptului la viaţă al copilului nenăscut“, intitulat „Copiii sunt un dar şi o binecuvântare de la Dumnezeu“. Aceste documente făceau referire la avort ca la pruncucidere, considerat „un păcat strigător la cer“. Cuvântul pastoral evidenţia rostul familiei şi al copilului „dincolo de greutăţile materiale şi greutăţile tranziţiei“. Vrednicul de pomenire patriarh Teoctist Arăpaşu spunea: „Vă este cunoscută tragedia demografică din ţară, estimată de specialişti la 12 milioane de români care nu s-au mai născut, căzând pradă înfricoşatului păcat al avortului. Nici unul dintre cele două războaie mondiale nu s-a soldat cu câte un milion de victime, dar noi astăzi am ajuns să aflăm de uciderea anuală a mai mult decât într-un război mondial“.

Trebuie să mai adăugăm faptul că luându-i viaţa pământească îi anulăm copilului avortat posibilitatea de a se mântui, de a ajunge la viaţa veşnică în împărăţia lui Dumnezeu, ceea ce este şi mai grav.

Viaţa intrauterină a viitorului copil reprezintă stadiul cel mai de început al fiinţei umane. Având viaţă, care reprezintă cel mai de preţ dar primit de la Dumnezeu, nu avem dreptul să i-o curmăm, indiferent de momentul de dezvoltare în care se află. De aceea, avortul înseamnă omucidere cu premeditare şi este păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului, împotriva familiei şi a societăţii.