Înfruntarea necazurilor

Sărut mâna, Părinte! Iertați-mă că îndrăznesc să vă întreb: Sfinția voastră aveți în permanență o bucurie și o veselie interioară indiferent de greutățile prin care treceți, indiferent de veștile pe care le auziți, uneori nu tocmai bune. Cum să depășim și noi cu nădejde, greutățile vieții?

Eh, toți avem frământări, necazuri, supărări, pentru că oameni suntem, dar ne întărește harul lui Dumnezeu. Nu ne lăsăm copleșiți de greutatea lor. Nu spune Mântuitorul: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi? Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară (Mt. 11:28-30)?”. Atunci când Îi încredințăm lui Hristos inima noastră cu toate durerile ei, sacul greutăților vieții noastre se ușurează prin harul lui Dumnezeu, pentru că atunci când rabzi un necaz, cu nădejde în pronia lui Dumnezeu și cu conștiința propriei tale nevrednicii, vei simți înlăuntrul tău o mângâiere care îți dă putere. Puterea aceasta vine ca o rază luminoasă a harului dumnezeiesc, peste inimile noastre îndurerate și povara de pe inimă se ușurează ca un fulg.

Când mâhnirile lăuntrice sunt provocate de propriul nostru orgoliu, însă, nu mai simțim această rază de lumină, această mângâiere. Atunci e semn că undeva greșim și trebuie să cerem ajutor cu multă smerenie de la Domnul să ne arate unde greșim și să ne îndrepte cu harul Său. 

Noi, în închisoare, sufeream o strivire și trupească, și sufletească, cu greu de imaginat pentru mintea noastră de azi, dar niciodată nu am simțit mai multă bucurie și har ca în acele momente de prigonire și defăimare. Cu cât suferința era mai mare, cu atât și harul ne întărea cu strălucirea lui. 

Noi suntem neputincioși și fără vlagă, Părinte. Ne panicăm mai înainte de a ne pune nădejdea în ajutorul Domnului. Cum să alungăm gândurile de panică atunci când întâmpinăm greutăți?

Să ai convingerea că Dumnezeu e pretutindeni și ne iubește nemăsurat. El este un ocean infinit de iubire, care poate potoli oricând valul primejdiilor ce ne apasă. Dar omul are nevoie de multe încercări pentru a-și căli sufletul, pentru a-și întări credința. O credință necercată nu are valoare. Noi doar avem impresia că Îl iubim și credem în Dumnezeu, până la prima încercare, când Îi cerem socoteală lui Dumnezeu pentru nemulțumirile noastre. Suntem nemulțumiți de fiecare dată când ni se taie voia, pentru că avem o cunoaștere greșită despre noi înșine. În general, ne supraevaluăm, având o părere foarte bună despre noi înșine. Rezistența în încercări ne dezvăluie adevărata noastră măsură. Muntele nu se tulbură când vine furtuna, rămâne neclintit în fața uraganului. Așa trebuie să fie și credința noastră, ca o stâncă tare și neclătinată de furtuni.

„Să te panichezi atunci când nu ești încercat!”

Cum dobândim această credință?

În primul rând, să îți cunoști slăbiciunile, să ajungi adică la cunoașterea de sine că nimic nu poți realiza fără ajutorul lui Dumnezeu. Credința nu vine din rațiune. Se crede cu inima cele nevăzute, cele nădăjduite. Mântuitorul îi avertizează și pe apostoli asupra puținătății credinței lor și se roagă pentru întărirea lor în credință. Așadar, și noi trebuie să cerem de la Dumnezeu ajutor să ne întărească credința. Să nu procedăm ca Apostolul Petru care se bătea cu pumnii în piept că el va trece peste orice prigoană prin credința lui, pe care i-o declarase Mântuitorului. Știți foarte bine că Petru s-a lepădat atunci, dar prin pocăință a recâștigat puterea harului dumnezeiesc. Să nu ne încredem în noi înșine, în puterile noastre! Să ne socotim smeriți ca să poată lucra în noi puterea harului lui Dumnezeu! 

Credința se dobândește prin răbdarea încercărilor. Pe noi, în închisori, necazurile ne-au fortificat sufletele, nu ne-au doborât. Să știi că pe noi nu ne mântuiește starea de bucurie, de așa-zisă fericire pe care o simțim aici pe pământ. Sfinții Părinți ne spun că fără ispite și încercări, nimeni nu s-ar putea mântui. Este o vrednicie să suferi încercări. Se spune că atunci Dumnezeu te cercetează. Și niciodată nu va îngădui să fim ispitiți peste puterile noastre. Dacă ai necazuri multe, înseamnă că Dumnezeu te iubește, are încredere în tine că poți să le biruiești și să îți șlefuiești sufletul, până la desăvârșire. Să te panichezi atunci când nu ești încercat! E ca și cum antrenorul te pune pe tușă și nu te mai consideră apt de competiție. Trebuie să ne antrenăm permanent să putem fi la înălțimea duhovnicească la care ne-a chemat Hristos. 

Antrenamentul duhovnicesc

Și cum ne antrenăm, Părinte?

Ne antrenăm prin cugetarea la poruncile Lui, prin asceza noastră de zi cu zi. În fiecare zi, să ne îngrijim cum să împlinim virtuțile, cum să ne punem la dispoziție pe noi înșine lui Dumnezeu, în lucrarea Sa de mântuire a omenirii. Credința se antrenează și prin tăierea voii proprii. În fiecare zi, să ne socotim pe noi înșine, cât am tăiat din voia noastră în favoarea aproapelui. Cununile bucuriilor duhovnicești sunt la tot pasul înaintea noastră, dar nu le câștigăm pentru că avem foarte multă voie proprie și iubire de sine. Ia încearcă să cedezi o dată în fața fratelui, ca să iei tu, cununa! Cununa este harul pe care îl simți în sufletul tău. Simțirea acestui har ne întărește credința, nădejdea și dragostea pentru Dumnezeu. Ia mai rabdă o nedreptate, și așa vei mai lua o cunună! În funcție de jertfa pe care o depunem, putem să câștigăm cununi mai mari sau mai mici.

Cum să nu ne descurajăm, atunci când mediul în care viețuiești nu este prea duhovnicesc și idealurile sunt mediocre, departe de această performanță de care vorbiți? Este greșit dacă îți dorești și lupți pentru performanța comunității în care viețuiești?

Cum să fie greșit, măi? În tot ce facem, trebuie să ne implicăm pentru binele comunității în care trăim. Să ne simțim un singur trup! Fiecare dintre noi suntem mădularele aceluiași trup. Fiecare comunitate este una din mlădițele corpului hristic, pe care trebuie să o altoim, să o îngrijim, cu dragoste, și nu cu nepăsare. Să nu zicem: Ce treabă am eu cu situația cutare sau cu persoana cutare, dacă greșește sau dacă este vătămată cu ceva? Nu, dragii mei! Cine are dragoste, pune suflet în tot ceea ce face, îi pasă de tot ce este în jurul lui și caută să îmbunătățească în permanent, situația. Este un om activ și devotat, care nu obosește niciodată în a căuta punți de legătură către biruință. Dacă vezi, de pildă, că fratele e mai posomorât și se află într-un impas personal, te duci la el și îi arăți interesul și dragostea ta față de el. Așa prinde și el curaj și putere să meargă mai departe, văzând grija ta mică pentru sufletul lui! Dacă unul e mânios, tulburat, ajută-l să se calmeze, nu mai pune și tu gaz pe foc! Oferă-i un gest mic de atenție și ușor-ușor se va calma. 

A nu te preocupa de starea fratelui tău, de starea obștii tale, arată multă meteahnă sufletească. Când ne dispersăm și ne izolăm de obște, să știi că prăbușirea noastră este aproape. În niciun caz nu poți să înaintezi duhovnicește, când tu deja te ascunzi, dezertezi de pe terenul de luptă, nu-ți pasă de nimic. Este ca și cum ai îngropat talantul și ca un struț fricos te ascunzi în văgăuna ta.

„Să nu mai căutați modele, să deveniți voi modele!”

Dar dacă ceilalți nu vor să fie ajutați și se mulțumesc cu starea în care sunt?

Tu trebuie să îți faci datoria să încerci să ajuți și să aduci un plus de valoare în locul în care te afli. Rezultatul, lasă-l în seama lui Dumnezeu, ca să nu te descurajezi. Fii tu însuți model în tot ceea ce faci și, în timp, poate te vor urma și alții. 

Vor veni zile când vor lipsi modelele duhovnicești și atunci va trebui ca noi înșine să punem în aplicare, ceea ce am văzut și am învățat de la povățuitorii noștri. Să nu mai căutați modele, să deveniți voi modele! Cu răbdare și cu ajutorul sfinților, veți reuși! Nu vă mai așteptați la biruințe mari, victorii răsunătoare! Omenirea a decăzut duhovnicește și slăbiciunile s-au înmulțit. Însă, voi, cei slabi, care veți rămâne în luptă și nu veți înceta să strigați ziua și noaptea către Hristos, veți fi mai mari ca noi. Acum, este o slăbiciune generală a umanității și nu trebuie să vă deznădăjduiți, pentru că Însuși Domnul a simțit pe Cruce părăsirea Tatălui. Cu toții trebuie să trecem prin astfel de părăsiri, greutăți, ca să putem ajunge la Înviere. Fără doar și poate, Dumnezeu va da și învierea, va da și biruința. Nu în puterea noastră este biruința, ci în puterea lui Dumnezeu. Ale noastre sunt doar încercarea, dorința și nevoința.

Vor veni vremuri când veți fi loviți din toate părțile, dar voi să vă puneți nădejdea în sfinții noștri care au pătimit chinuri și batjocuri în temnițe pentru numele lui Hristos. Negreșit, vă vor ajuta! Negreșit vom fi alături de voi! Pașaportul nostru către cer sunt prigonirile, defăimările, încercările și greutățile. Nu vă înspăimântați! Lăsați-L pe Dumnezeu să strălucească în inimile voastre! El strălucește, acolo unde inima rabdă durerile și necazurile acestei lumi, cu smerenie și simplitate. Dar dacă ne îndoim, ne frământăm și cârtim, ne lipsim de toate aceste bunătăți pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi. 

Dar și așa, dacă ai căzut ca Petru, ridică-te prin lacrima pocăinței, pentru că Domnul e bun și Iubirea însăși, care caută oaia cea pierdută și se bucură pentru ea, mai mult decât pentru cei câștigați, pentru cei 99 de drepți. Să ne ajute Domnul să răbdăm toate încercările care vor veni asupra noastră, cu bărbăție și nădejde în atotmilostivirea Sa!

(Sfaturi adunate de monahia Fotini, din convorbirile cu maicile de la Mănăstirea Paltin)