De ce ar ține Dumnezeu cu Steaua?
Îmi amintesc o situație în care un monah îmi recomanda să țin cu sportivii ortodocși.
Cei care urmăresc evenimentele sportive îi văd deseori pe jucători sau atleți făcându-și semnul crucii înaintea începerii unei competiții, înaintea încercării de a realiza ceva deosebit în cadrul evenimentului, sau după ce l-au realizat. Vom nota de la început că a te ruga la Dumnezeu pentru păstrarea sănătății este firesc. Dacă gestul este însoțit doar de acest gând, el este pe deplin acceptabil.
Nu arareori, însă, auzim păreri ale celor implicați care își doresc victoria, „dacă va vrea Dumnezeu”. Sau, dacă au obținut-o, este pentru că așa „a vrut Dumnezeu”.
Vai! Are Dumnezeu echipe sau sportivi preferați? Tăria credinței în Dumnezeu, sau încrederea pusă în El, îl va face pe sportiv să primească binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a birui asupra unui sportiv mai puțin credincios sau mai indiferent, ori a unui ateu?
Auzim, de asemenea, în mod curent cum sportivii victorioși mulțumesc, alături de antrenori, familie ș.a.m.d., lui Dumnezeu, care i-a ajutat să învingă. Cum așa? Lăsându-i pe ceilalți să piardă? Are Dumnezeu un plan prin care acordă victoria azi unuia, mâine altuia, pentru binele tuturor?
A-ți face cruce ca suporter, pentru ca Dumnezeu să-ți ajute echipa sau sportivul preferat, este la fel de problematic. Îmi amintesc o situație în care un monah îmi recomanda să țin cu sportivii ortodocși. Dacă o astfel de recomandare nu este o glumă, atunci dezvăluie o problemă, sau măcar lipsa unei problematizări.
Un remarcabil semnal jurnalistic împotriva acestei atitudini a fost lansat, înaintea unui campionat mondial de atletism, în ziarul britanic „The Guardian”, în ediția din 8 august 2005. Din acest articol-pamflet, care conține o scrisoare imaginată ca fiind adresată de Însuși Dumnezeu atleților, cu titlul Leave me out of your petty games – love, God, voi traduce mai jos cele mai interesante pasaje.
Nu Mă amestecați în jocurile voastre mărunte – cu drag, Dumnezeu.
Dragi sportivi,
Vă scrie Dumnezeu. (…) Să-Mi mulțumească Mie pare că a devenit obiceiul preferat al sportivilor de pretutindeni. Ceea ce nu reușesc să înțeleg pe deplin este motivul exact pentru care Îmi mulțumiți. Dacă o faceți crezând că v-am ajutat să fiți victorioși, înseamnă că, pe de altă parte, credeți că Mi-am dorit ca adversarii voștri să piardă – că am ținut cu voi împotriva celorlalți– dar, vedeți, Eu nu am favoriți. (…) Dacă sunteți cu adevărat credincioși, cunoașteți că activitatea Mea este mereu egală cu ea însăși; nu discriminez pe nimeni. Sunt de partea tuturor, inclusiv a celor care au pierdut. De aceea, din perspectiva Mea, să-Mi mulțumiți Mie în momentul vostru de glorie în vreme ce învinșii voștri vă ascultă este de o impertinență extremă. (…) Atât de des Îmi este acum pomenit Numele, încât mă tem că ar putea să devină ușor enervant pentru publicul spectator. (…) Sportivi, sunteți cu toții în echipa Mea.
P.S. O altă problemă pe care o putem menționa este situația ingrată în care se așeazăsportivii care practică forme de luptă extremă – precum Mixed Martial Arts, să spunem– dedicându-i victoria lui Dumnezeu, după ce, desigur, cu ajutorul Său (!?), au reușit să-l desfigureze pe adversar.