Îmi spunea un prieten că a făcut un mic sondaj printre cunoscuții săi punând întrebarea: „Vă rugați folosind Rugăciunea lui Iisus?“. Reacțiile lor au fost, în mare, dezarmante față de așteptările pe care cunoscutul meu le avea de la niște oameni cu solide lecturi teologice, cu ani de mers cu regularitate la biserica din parohie și pe la mănăstiri: majoritatea s-au uitat stupefiați la el, de parcă i-ar fi întrebat care este formula cutare din fizica cuantică. Răspunsurile au alternat între: „nu, Doamne, ferește!, doar nu sunt ca Sfinții din Filocalie“ (acest ultim răspuns varia cu: „nu am binecuvântare de la duhovnic“) și „da, puțin, numai când am timp, adică atunci când mă întorc de la servici/școală sau uneori, când îmi fac canonul de metanii și închinăciuni“.

Mi se pare că am transformat Rugăciunea lui Iisus într-o piesă de muzeu: ne uităm la ea, o admirăm, o lăudăm. Și atât. Problema nu stă în scuzele invocate ci în faptul că nici măcar nu dorim să ne rugăm cu Rugăciunea lui Iisus. Faptul că, în cel mai bun caz, o zicem accidental nu înseamnă că ne și rugăm ci că ne liniștim puțin conștiința, bifăm un x la rubrica în care spune că această rugăciune nu ar trebui să lipsească din viața creștinului. La urma urmei, la ce ne mai folosesc cărțile Sfinților isihaști, Filocalia și Sbornicul? Ca să le ținem în bibliotecă pentru molii? De ce mai cumpărăm tot felul de metanii de diferite modele, dacă nu le folosim? Fiindcă la aceasta folosește metania, la Rugăciunea lui Iisus și nu pe post de etichetă pe care o ținem la mână pentru ca cei din jurul nostru să înțeleagă mesajul: „Atenție, sunt creștin“. Trebuie să dorim această rugăciune și trebuie să cerem binecuvântare fiindcă o vom primi. Nu se poate altfel. Nu cred să existe duhovnic care să spună: Nu, Rugăciunea lui Iisus nu este pentru tine! Dacă nu e pentru păcătoși, atunci pentru cine? Vameșul se bătea cu pumnul în piept zicând-o. Femeia cananeeancă a rostit-o; orbul la fel. Noi suntem mai sănătoși duhovnicește decât ei?

Repet, problema nu constă în motivațiile invocate ci în indiferența și laxitatea noastră. Hristos nu este instalatorul de serviciu: Îl chemăm numai când avem un necaz. La fel, Hristos nu ține o condică de serviciu în care fiecare creștin semnează acolo un „Tatăl nostru“ dimineața și seara, un acatist zis în grabă și gata, s-a achitat de sarcini. El stă la ușa inimii și bate mereu. Din ce am citit pe la Părinți, Rugăciunea lui Iisus trebuie să fie precum o armă automată în mâinile creștinului. Să tragă cu ea neîncetat și nu numai în vreme de ispită și nu doar condiționat de încercarea vreunei ispite sau de vreo metodă (absolut necesară, de altfel, dacă e vorba de viața în mănăstire dar mult mai mari sunt aici ispitele). S-au scris cărți întregi în care sunt adunate mărturii ale unor oameni din lume care s-au mântuit zicând Rugăciunea lui Iisus și singura lor „metodă“ a fost persevernța și dorința de a se ruga neîncetat, dar în modul cel mai discret cu putință. Nu putem invoca altă scuză decât obtuzitatea noastră față de ceea ce ar putea să ne scoată din amorțeală, față de ceea ce ar unge cu untdelemn duhovnicesc mecanismele noastre ruginite.

Un proverb spune „dacă omul vrea să aibă o fântână cu apă limpede, trebuie să sape adânc“. Într-adevăr, la fel este și cu Rugăciunea lui Iisus. Apa cea mai limpede – mântuirea împreună cu cele mai mari daruri duhovnicești - o aflăm dacă săpăm adânc în inima noastră, dacă spargem crusta păcatului care s-a întipărit prin consimțământ și reaua obișnuință. Putem să cerem ajutor pentru cutare și cutare problemă folosind alte rugăciuni dar curățirea inimii și paza minții nu o vom dobândi decât întipărind numele lui Hristos în inima noastră. Cunoașteți o altă metodă mai bună pentru aceasta decât Rugăciunea lui Iisus?