Evanghelia Duminicii a 24-a după Rusalii

„În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, și ea era pe moarte. 

Iar, pe când se ducea Iisus și mulțimile îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge și cheltuise cu doctorii toată averea ei și de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui și îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toți tăgăduind, Petru și ceilalți care erau cu El au zis: Învățătorule, mulțimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează, și Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simțit o putere care a ieșit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând și, căzând înaintea Lui, a spus de față cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El și cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace! 

Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învățătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai și se va izbăvi. Și, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan și pe Iacov, pe tatăl copilei și pe mamă. Și toți plângeau și se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeți; n-a murit, ci doarme. Și râdeau de El, știind că a murit. Iar El, scoțând pe toți afară și apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Și duhul ei s-a întors și a înviat îndată; și a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Și au rămas uimiți părinții ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat” (Luca 8, 41-56). 

Evanghelia Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor cereștilor puteri

„Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Cine vă ascultă pe voi Mă ascultă pe Mine şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel care M-a trimis pe Mine. Iar cei șaptezeci s-au întors cu bucurie, zicând: Doamne, și diavolii se pleacă nouă în numele Tău. Atunci Iisus le-a răspuns: Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer. Iată, v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului; și nimic nu vă va putea vătăma. Însă nu vă bucurați de aceasta, că duhurile se pleacă vouă, ci vă bucurați mai ales pentru că numele voastre s-au scris în ceruri. În ceasul acela s-a bucurat Iisus cu duhul și a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și de cei pricepuți și le-ai descoperit copiilor. Da, Părinte, căci așa a fost înaintea Ta, bunăvoința Ta” (Luca 10, 16-21).

1. O lume creată pentru bucurie și sărbătoare

În cele două minuni relatate în pericopa evanghelică de astăzi - vindecarea femeii care avea scurgere de sânge de 12 ani și învierea fiicei lui Iair - Mântuitorul Iisus Hristos apare din nou ca Domn al vieții! Oriunde a umblat pe drumurile Țării Sfinte și a întâlnit boală sau moarte a vindecat pe cei bolnavi și a înviat pe cei morți. Prin aceasta a dorit să redea oamenilor încrederea în bucuria vieții, pe care nu trebuie să o piardă niciodată pe pământ, pentru că lumea și omul au fost creați pentru viață și pentru sărbătoare, pentru bucurie. Sfântul Grigorie Palama arată că Sfântul Duh purcede din Tatăl și strălucește din Fiul spre Tatăl, reprezentând bucuria Tatălui pentru Fiul și bucuria Fiului pentru Tatăl[1]. Dacă viața lui Dumnezeu este o împărtășire a bucuriei între Persoanele Preasfintei Treimi, atunci omul este chemat să participe la aceeași bucurie. Chiar pe Iov, cel greu încercat de suferință, Dumnezeu îl întreabă: 

„Unde erai tu, când am întemeiat pământul? (...) Atunci când stelele dimineții cântau laolaltă și toți îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?” (Iov 38, 4-7). 

Dacă așa mare sărbătoare și bucurie este în ceruri, Dumnezeu dorește să ne facă părtași la ea. Drept urmare, Hristos a venit să restaureze bucuria vieții pentru tot omul care trăiește în prezența lui Dumnezeu. Știe că viața omului este amestecată cu boala și cu moartea, dar o transformă în viață amestecată cu veșnicia. Prin vindecări și învieri, Hristos i-a ajutat pe bolnavi și pe morții înviați să se bucure din nou de sărbătoarea vieții, a existenței.

Că Dumnezeu l-a creat pe om pentru viață și sărbătoare reiese și din faptul că toți cei înviați de Mântuitorul Hristos au fost tineri - fiul văduvei din Nain; fiica lui Iair și prietenul Său Lazăr -  care nu apucaseră să trăiască bucuriile și încercările acestei vieți pământești. Prin învierea lor, Hristos a arătat că toți cei ce cred în El și au parte de prezența Lui în viața lor vor birui moartea. Aceste învieri sunt readuceri la viața biologică anterioară, cei înviați urmând să moară din nou, însă ele constituie biruințe ale lui Dumnezeu în punctul cel mai vulnerabil al existenței umane, anume moartea.

Sfântul Nicolae Velimirovici arăta într-o predică faptul că, dacă cineva slab mângâie pe cel slab, mângâierea însăși este slabă. Chiar credința ajută puțin, dacă cel în care crezi nu are putere să ajute. Altfel spus, dacă un muritor vrea să ajute un alt muritor, atunci mângâierea este una relativă și parțială ca între muritori. Ea aduce consolare, însă nu biruință asupra determinismului morții. Prezența lui Hristos în viața noastră aduce acea putere sau tărie, pe care nu o găsim nicăieri altundeva, ea ne ajută să biruim orice rău în viețile noastre și să ne bucurăm atât în viață, cât și dincolo de moarte. Sfântul Apostol Pavel mărturisea acest lucru locuitorilor din Filipi: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește” (Fil 4,13). Nu există nimic imposibil pentru cel care trăiește viața împreună cu Dumnezeu! 

Sfântul Evanghelist Ioan relatează că după ce Domnul Hristos și-a mărturisit dumnezeirea în sinagoga din Capernaum, arătând că este „pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer” (Ioan 5, 51), mulți dintre ucenicii Săi l-au părăsit. Atunci i-a întrebat și pe cei doisprezece: „Nu vreți și voi să vă duceți?” Atunci Sfântul Petru a dat unul dintre marile răspunsuri din întreaga Sfântă Scriptură: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice” (Ioan 6, 68). Unde să ne ducem de la Tine, Doamne, căci nimeni nu are putere să ne ajute cum ne ajuți Tu! Nimeni nu ne poate mângâia, cum ne mângâi Tu! 

Preotul și poetul Traian Dorz, numit de Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae „dăruitul de Dumnezeu cântăreț al Domnului nostru Iisus Hristos”[2], a exprimat acest adevăr fundamental al vieții omului pe pământ în cântarea „Unde să mă duc eu Doamne?”:

„Unde să mă duc eu Doamne,

când mi-e sufletul zdrobit

și când inima mea varsă

plânsul cel mai chinuit?

Refren: Unde Doamne, unde Doamne să apuc,

n-am la cine, n-am la cine - să mă duc,

numai Ție, numai Ție - Domnul meu

pot să-mi spun necazul greu”.

Femeia cu scurgere de sânge de 12 ani, dar și Iair au știut unde să se ducă spre a primi vindecare și viață. Din toată mulțimea care îl îmbulzea pe Hristos, doar o persoană s-a atins de El cu adevărat, femeia care sângera. Mulți s-au atins exterior de Domnul Hristos, căci era îmbulzit de mulțimi, însă doar femeia bolnavă L-a atins cu credință, nu L-a atins doar cu mâna, ci și cu inima, iar așa a fost vindecată de puterea ieșită din Hristos. Și noi rămânem de multe ori doar exterior alături de Hristos, pe care nu Îl găsim cu adevărat în semnele exterioare ale credinței, ci în adâncul sufletului nostru. Acolo ne întâlnim cu Hristos în mod profund, deoarece Îl putem atinge doar prin Duhul Sfânt, care sălășluiește în adâncul sufletului nostru de la Botez. Atingerea adevărată a lui Hristos și primirea puterii Lui au loc atunci când mintea se coboară în inimă, în special prin rugăciune. Părintele Dumitru Stăniloae arată că această întâlnire a minții cu inima în timpul rugăciunii

„nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minții în inimă. Aceasta înseamnă că nu inima își află odihna în minte, ci mai degrabă mintea își află odihna în inimă, adică în adâncul inimii strâns unit cu adâncul lui Dumnezeu, obiectul căutării sale”[3].   

2. Îngerul păzitor ne iubește atunci când nu ne mai iubește nimeni

Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor puterilor cerești este o sărbătoare în care prăznuim toate cele nouă cete îngerești care stau în jurul tronului lui Dumnezeu și mijlocesc între cer și pământ. La începutul lumii „stelele dimineții cântau laolaltă și toți îngerii lui Dumnezeu” Îl sărbătoreau (Iov 38, 7). Sfânta Evanghelie de la Luca relatează lapidar episodul căderii unei părți a îngerilor conduși de satana din cer, biruiți fiind de Sfântul Arhanghel Mihail. De atunci, îngerii căzuți și cei buni rămași alături de Dumnezeu doresc să câștige sufletele oamenilor.

Intermediari prin excelență între Dumnezeu și oameni, Sfinții Îngeri sunt prezențe tainice în viețile noastre și ne însoțesc de la începutul până la finalul vieții. În Sfânta Liturghie și în multe alte slujbe ale Bisericii Îi cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască un „înger de pace, credincios îndreptător (călăuzitor), păzitor al sufletelor și al trupurilor noastre”. Sfântul Ioan Gură de Aur identifică acest „înger de pace” cu îngerul păzitor care, potrivit unei vechi tradiții, veghează asupra fiecărui credincios:

„Căci fiecare credincios are un înger păzitor, întrucât de la început orice om plăcut lui Dumnezeu a avut un înger, după cum spune Iacov: «Îngerul care mă hrănește și mă salvează din tinerețea mea». Dacă, deci, avem îngeri păzitori, să fim cumpătați, ca și cum am umbla mereu sub ochii pedagogilor! Pentru că și duhul rău este mereu alături de noi. De aceea, în rugăciunile noastre, cerem îngerul de pace și implorăm pacea pretutindeni, căci nimic nu o egalează”[4].

Sfântul Nicolae Cabasila numește acest duh rău „îngerul minciunii” și consideră, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, că trebuie să ne rugăm ca îngerul cel bun să fie lucrător în viața noastră, „să ne străjuiască și să ne călăuzească pe calea cea dreaptă și să nu stea departe mânios din pricina păcatelor noastre”[5].

Părintele Arsenie Papacioc istorisește cum, în închisoare, în cele mai grele momente de chin și suferință l-a ajutat rugăciunea către Îngerul Păzitor. Îl simțea lângă inima sa și se bucura de prezența lui, gândindu-se că, dacă pe alți Sfinți îi invocă mulți oameni, îngerul său păzitor are grijă doar de el. Îngerul păzitor este acela care ne iubește atunci când nu ne mai iubește nimeni. Niciodată nu ne lasă singuri. Astfel, relația personală de rugăciune cu acesta este fundamentală pentru orice creștin, iar ea se naște doar prin invocarea lui în rugăciune.

Chiar Sfânta Liturghie este de la început până la sfârșit o împreună-celebrare a oamenilor și a îngerilor. În rugăciunea rostită de preot în timpul Vohodului mic, acesta se roagă ca „împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta”. În rugăciunea Anaforalei, inima Dumnezeieștii Liturghii, îi mulțumim lui Dumnezeu „pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deși stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, care se înalță zburând, cântarea de biruință cântând, strigând, glas înălțând și grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt (...). Iar apoi preotul continuă: „Cu aceste fericite puteri (adică Sfinții Îngeri) şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm și grăim: Sfânt ești și Preasfânt (...)”. Dacă oamenii împreună cu îngerii aduc cântare de slavă Dumnezeului Celui negrăit și necuprins de minte, atunci granița dintre cer și pământ este anulată, cerul se pogoară pe pământ și pământul urcă spre cer. Aceasta l-a determinat pe Sfântul Gherman al Constantinopolului să spună că „Biserica este un cer pământesc, în care locuiește și umblă Dumnezeul Cel ceresc”. Această experiență este exprimată foarte frumos în troparul de la Utrenia din prima Luni a Postului Mare, când spunem: „În Biserica Slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta Născătoare de Dumnezeu”.

Rugându-ne împreună cu îngerii acasă și în Sfânta Liturghie, devenim părtași ai luminii dumnezeiești, ai harului care transformă viețile noastre pământești și păcătoase în vieți luminoase. Lumina necreată mijlocită oamenilor, după Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul, de către Sfinții Îngeri îl atrage pe om spre frumusețea divină. Această frumusețe dumnezeiască aprinde în om dorința să Îl cunoască pe Dumnezeu tot mai mult, iar astfel îl atrage într-un „epektasis” sau urcuș fără sfârșit (Sf. Grigorie de Nyssa). Dumnezeu este infinit, iar creaturile caută să Îl îmbrățișeze într-o succesiune de momente finite, fără a se contopi în El, ci păstrându-și natura și identitatea, căci „înălțarea sufletului către Dumnezeu nu este o părăsire a diferenței, ci o nesfârșită aventurare în ea”[6].