Dacă intenţiile unui text clasic bizantin, cum este cazul celor reunite sub numele de Filocalia, sau al unei lucrări ce aparţine umanismului târziu, par a fi inteligibile sub aspectul conţinutului, de cele mai multe ori această inteligibilitate se obţine de către cititorul de astăzi încercând să se treacă peste forma discursului, ca peste ceva nu numai secundar, dar care îngreunează înţelegerea şi legat de forme culturale depăşite. O impresie frecventă pe care o întâlnim în paginile criticii ce s-a aplecat asupra literaturii bizantine în ultima sută de ani este aceea a monotoniei şi complicaţiei inutile a stilului. Obişnuinţa cu exigenţa originalităţii în producţiile filosofice ale contemporaneităţii, un criteriu care, de altfel spus, ia uneori forme aberante, face ca pentru exegetul de astăzi repetarea unor obsesive teme şi idei în literatura filosofică bizantină să însemne un minus pentru profunzimea reflecţiei filosofice a Răsăritului.  

În încercarea de a găsi o justificare a acestui fel de a gândi şi a scrie vom face referinţă la un text ce reprezintă o marcă esenţială a spiritului bizantin: textul liturgic. O ectenie ce apare în cuprinsul Liturghiei ortodoxe începe cu „Iară şi iară, cu pace Domnului să ne rugăm…”. Acest iară şi iară ar putea fi înţeles ca un îndemn la repetare, la reiterarea cererii către Dumnezeu. Altfel spus, pentru a ni se îndeplini cererile, este bine să insistăm în spunerea lor. Un motiv, de altfel, pentru participantul de astăzi la serviciul liturgic să fie încercat de ispita plictiselii. Ispită nu mai puţin insistentă şi în faţa multor texte de filosofie scrise în Bizanţ.

Întrebarea care trebuie pusă însă este care ar fi rostul nevoii re-luării în contextul mentalului bizantin. Probabil că cel mai elocvent exemplu este rugăciunea inimii, practica centrală a isihasmului bizantin. Se ajunge, pe măsura înaintării în practică, la câteva mii de repetări pe zi, şi în cele din urmă la ceea ce este numită a fi rugăciunea neîncetată. Ori dacă o asemenea practică este încercată de cineva astăzi, în afara mănăstirii mai cu seamă, ceea ce va experimenta, în primul rând, este refuzul şi oboseala minţii în a participa la ceea ce se înfăţişează a fi o sterilă repetare a aceleiaşi fraze „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Atâta timp cât raţiunea nu găseşte un temei serios nevoii de repetiţie, singurul rezultat pentru „isihastul” de astăzi ar fi vagabondajul minţii în timpul rostirii exterioare a ceva ce nici măcar nu mai este înregistrat ca având vreo semnificaţie.

Ceea ce ar trebui însă limpezit este dacă re-luarea este o simplă şi pură repetiţie. Noi fiind astăzi obişnuiţi cu producţia de serie, cu obiecte care în principiu sunt identice, conferim oricărei situaţii care implică repetiţia, simetria absolută a termenilor acesteia. Informaţia pentru noi este rodul înţelegerii rosturilor unui obiect, sau a semnificaţiilor unei teze, restul elementelor prezente într-o serie, în oglindă, care le-ar include atât pe unul cât şi pe cealaltă, nemaiadăugând nimic în cunoaştere sau în experiere. Însă tradiţia bizantină ne indică o dimensiune, tot mai rar prezentă astăzi, a re-luării. Aşa cum indică de fapt acelaşi pasaj liturgic şi multe alte locuri din literatura Bizanţului, re-luarea are însemnătatea unei re-puneri, unei re-situări a întregii persoane în deschiderea către şi experierea alterităţii.