"În anul morții regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt și măreț și poalele hainelor Lui umpleau templul.
Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte șase aripi: cu două își acopereau fețele, cu două picioarele, iar cu două zburau și strigau unul către altul, zicând: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!».
Din pricina acestor strigăte, porțile se zguduiau din țâțânele lor, iar templul s-a umplut de fum.
Și am zis: «Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Și pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!».
Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleștele de pe jertfelnic.
Și l-a apropiat de gura mea și a zis: «Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tale le va curăți».
Și am auzit glasul Domnului care zicea: «Pe cine îl voi trimite și cine va merge pentru Noi?».
Și am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă pe mine!».
Și El a zis: «Du-te și spune poporului acestuia...»“ (Isaia 6, 1-9).

Interpretările primelor versete din Cartea a VI-a a Profetului Isaia pot fi grupate în două categorii: cele care s-au axat pe Persoana theoptiei (theos â Dumnezeu; opteuo â a vedea) și cele care s-au referit la chestiunea: cum poate fi posibilă theoptia în condițiile în care Sfânta Scriptură vorbește despre imposibilitatea vederii lui Dumnezeu. În acest sens, patrologul grec Georgios Martzelos a observat că în prima categorie Sfinții Părinți au identificat Persoana theoptiei cu Dumnezeu Tatăl (perspectiva patrologică), cu Logosul (perspectiva hristologică) și cu Sfânta Treime (perspectiva triadologică). În privința posibilității producerii theoptiei nu a fost dat un răspuns unitar; cert este faptul că theoptiile Vechiului Testament nu sunt în relație cu posibilitatea vederii de către om a ființei lui Dumnezeu, ci cu coborârea lui Dumnezeu (sunkatabasis), revelarea de către El a lucrării sau a energiei Sale.
Oportunitatea de a dobândi cununa smereniei

Așadar patrologia ne oferă răspunsul la două întrebări: „pe Cine a văzut Isaia“ și „cum a văzut Isaia“. Dar mai rămâne o întrebare nerostită: DE CE?
Este obligatorie - în Vechiul Testament - producerea theoptiei în cazul fiecărui sfânt profet? Știm că nu. Cel mai mare dintre profeți, Moise, nu a văzut decât „cele din urmă“ (opiso) ale lui Dumnezeu și, iată, Isaia Îl vede stând pe tronul slavei Sale. De asemenea, darul profeției nu îi este condiționat lui Daniel de producerea unei teofanii. De ce această onoare acordată tocmai lui Isaia? Desigur, „cele din urmă“ (ebr. achorai) și coborârea lui Dumnezeu sunt același lucru: energia dumnezeiască; Isaia vede practic lumina necreată. Dar de ce? Era o condiție prealabilă obligatorie? Ca oricare din ceilalți profeți, Isaia putea fi trimis la poporul lui Israel fără să fie obligat să pătimească theoptia.
Înainte de a încerca un posibil răspuns voi menționa două aspecte care m-au frapat la o lectură mai atentă a textului sfânt: serafimii care își acoperă fețele în timp ce Isaia, muritorul, privește direct către tronul lui Dumnezeu (a se lua aminte la greșeala reprezentării iconografice a serafimilor cu chipuri de om; Scriptura spune că doar mijlocul le este descoperit, nu și chipul). Al doilea aspect ar fi că Isaia, spre deosebire de Moise care se ascunde după o stâncă sau Daniel care cade cu fața la pământ când Îl vede pe Îngerul de mare Sfat, nu pare marcat în primul rând de măreția, de supranaturalul prezenței dumnezeiești, ci de faptul că nu se folosește de rațiunea sădită în noi de Dumnezeu pentru a-L căuta și a-L slăvi. Atitudinea sa este introspectivă, viziunea pare a-l copleși dinăuntrul lui.
Această observație mi-a fost confirmată de lectura tâlcuirii Sfântului Vasile cel Mare la cartea lui Isaia:
„Se pare că profetul, când a văzut lucrarea serafimilor, care nu fac nimic altceva decât să-L sfințească pe Dumnezeu, a ajuns atunci la înțelegerea necurăției din propriile lui buze, anume că vorbește și lucruri omenești și adesea își mânjește limba cu cuvinte despre deșertăciunea lumii. De aceea fiind străpuns de comparația cu aceia, fiindcă aceia nu vorbesc altceva decât proclamă sfințenia dumnezeirii, dar el are glasul său ocupat mai mult de lucrurile omenești, spune: «O, ticălosul de mine... »...
Isaia, după ce L-a văzut pe Dumnezeu... și a contemplat slava care umplea întreaga casă a lumii și serafimii din jurul Lui care înălțau acea voce cu frică, atunci s-a numit pe sine nenorocit, atunci și-a recunoscut necurăția din buzele sale, pentru care s-a și învrednicit de curăția prin serafimi. Observă dar că greșelile lui nu erau răspândite la întreaga făptuire și lucrare, ci se găseau restrânse doar la buze și cuvinte“ (trad. Al. Mihăilă).
Dorind ca fiecare om să urce tot mai mult spre îndumnezeire, Domnul a dorit să-i ofere lui Isaia oportunitatea de a mai dobândi o cunună: cea a smereniei. Isaia trăiește într-un Israel decăzut, pustiit de păcat și necredință. Cât de greu trebuie să-i fi fost să nu se înalțe cu cugetul, el, omul drept care trăia în virtute și în ascultare față de Lege... Dar Domnul a vrut să-l încerce și să-l așeze definitiv în hotarul smeritei cugetări apelând la o metodă care a dovedit și mai mult virtutea lui Isaia: Și-a arătat slava Sa. Dacă Moise pare mai neatent (teofania îl umple de frică), trebuind să fie avertizat că pământul pe care calcă este sfânt, Isaia pare a lua mai mult aminte la așezarea sa duhovnicească și se smerește înainte măcar ca tremurul groazei să pună stăpânire pe el.
Theoptia devine un prilej de dobândire a virtuții smereniei: Isaia vede cum serafimii, deși sunt duhuri, își acoperă chipurile, orbiți de strălucirea dumnezeirii. Ba mai mult, ei nu zic nimic altceva decât cuvinte de slăvire și de preamărire a sfințeniei. Aici mi se pare că se găsește cheia tâlcuirii: Isaia nu se smerește fiindcă este pur și simplu om. Ci pentru că om fiind și având puterea cugetării el cugetă cele deșarte și nu pe cele ale lui Dumnezeu. Isaia avea nevoie să fie întărit în virtutea smereniei pentru ca să nu fie doborât de puterea cuvintelor pe care el însuși avea să le rostească în fața lui Israel cel răzvrătit. Trebuia ca să-i rămână întipărită în minte theoptia - vederea lui Dumnezeu pentru ca păcatul mândriei și al judecării aproapelui să nu îi zădărnicească ascultarea pe care o avea de făcut.