Pe tot parcursul Sfintei Liturghii observăm că auzim mereu cuvantul „pace”: „Cu pace Domnului să ne rugăm”, „Iară și iară cu pae Domnului să ne rugăm”, „Pace tuturor” etc. și este firesc așa, pentru că încă de la binecuvântarea Sfintei Lirurghii ni se scoate în evidență faptul că Împărăția Cerurilor s-a apropiat de noi, iar despre ea ne spune Apostolul că: „Împărăția lui Dumnezeu nu este mîncare și băutura, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfînt” (Rom.14,17). Astfel prima dintre cererile sau îndemnurile ce se rostesc de către preot sau diacon după ce se face începutul Liturghiei este: „Cu pace Domnului să ne rugăm”, despre care Nicolae Cabasila în tâlcuirea sa spune că numai în pace cu noi, cu Dumnezeu și mai ales cu semenii îndrăznim „să ne rugăm Domnului”, după cum Însuși Mântuitorul ne spune: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Mt.5, 23-24), ca astfel fiind în bună rânduială cu frații noștrii să ne rugăm Lui să ne dăruiasca „pace cea de Sus” și asta numai după ce dobândim pacea care ne stă în putință.

Această pace nu ține numai de buna așezare cu ceilalți, ci se referă și la pacea din inima noastră pentru că: „Omul care se roagă fără pace în suflet nu poate să se roage cum se cuvine și nici nu folosește nimic dintr-o asemenea rugăciune” (Nicolae Cabasila, „Tâlcuirea Dumnezeiștii Liturghii”).

De fapt cererea cuprinde în sine o mulțime de alte cereri, pentru că având pace avem tot, Îl avem pe Hristos care a dăruit pace lumii prin Jertfa de pe Cruce și mai simplu, prin pace, sufletul trăiește, simte încă din această viață Împărăția  Cerurilor, după care tânjește mereu.