În perioada primară de dezvoltare a Bisericii, când numărul credincioșilor creștea și când formele cultului începeau să prindă un contur din ce în ce mai mare, treptele clerului superior, și în special treapta diaconatului, n-au mai putut satisface toate trebuințele și funcțiunile noi ale cultului. De aceea a trebuit ca unele dintre sarcinile de mai mică importanță, adică serviciile mai mărunte și mai modeste ale cultului, să fie preluate de alți slujitori bisericești, subordonați acestora.  

Astfel, pe lângă ierarhia superioară (episcop, preot, diacon) a luat naștere cu timpul o nouă categorie de slujitori ai cultului sau persoane ajutătoare ale clerului, pentru a îndeplini noile funcțiuni create. Toți aceștia era instituiți de către episcopi prin hirotesie (punerea mâinilor) și socotiți ca făcând parte din cler, alcătuind clerul inferior.

Cel dintâi serviciu inferior, care apare chiar în cărțile Noului Testament, este acela al diaconițelor. Ele aveau îndatoriri în legătură cu asistența și caritatea socială și anumite funcțiuni liturgice. Ele serveau la agape, supravegheau liniștea în sfântul locaș, ajutau la botezul și catehizarea femeilor. În timpul serviciului divin, diaconițele purtau orar și aveau dreptul să se împărtășească în rândul clericilor inferiori.

Ipodiaconul este cel mai important dintre clericii inferiori de odinioară. Aceștia păzeau ușile bisericii în timpul sfintelor slujbe ca să nu intre vreun necredincios, pregăteau și țineau în bună rânduială sfintele vase, ajutau arhiereul să se îmbrace cu veșminte și să se spele pe mâini; aveau grijă de mormintele martirilor și de buna desfășurare a serviciului divin.

Anagnostul sau citețul avea sarcina principală de a citi părțile din Sfânta Scriptură rânduite să se citească la serviciul divin, cu excepția pericopelor evanghelice. În timpul persecuțiilor, anagnoștii aveau sarcina să păstreze cărțile de cult, ceea ce era destul de periculos și riscant. De asemenea, ei aprindeau lumânările, purtau sfeșnicele în procesiunile solemne, însoțeau episcopii ș.a.

Funcția de psalt, cantor sau cântăreț a luat naștere ca o dedublare a funcției anagnoștilor. Toți credincioșii participau la cântarea imnelor liturgice și dădeau răspunsuri la ectenii. Funcția de psalt nu a fost creată pentru a înlocui pe credincioși, ci pentru a-i instrui și a-i conduce la cântare, cântărețul având rolul de solist și dirijor. Rolul cântăreților a sporit în importanță în faza psaltichiei bizantine, când cântarea bisericească a devenit mai complicată și mai dificilă, făcând necesară prezența cântăreților de profesie, anume pregătiți și instruiți, care să o execute corect.

În afară de aceste trepte au existat în Biserica veche și alte trepte ale clerului inferior, mai puțin importante, ca de exemplu: exorcistul, hirotesit să aibă grijă de cei bântuiți de duhuri necurate; acolutul, prezent numai în Biserica din Apus, unde îndeplinea funcția de ipodiacon; ostiarii, portarii sau ușierii erau cei care supravegheau ușile bisericii în timpul serviciilor divine (lor li se adresa strigarea diaconilor „Ușile, ușile…”, prin care erau atenționați că începea partea euharistică a Liturghiei la care cei neinițiați nu mai aveau dreptul să participe); groparii, care pe vremea prigoanelor (când înmormântările se făceau aproape numai în catacombe), aveau în grijă săparea galeriilor din catacombe, întreținerea lor și repartizarea locurilor de înmormântare.

Numărul membrilor clerului inferior a variat de la o biserică la alta, iar în ceea ce privește durata existenței treptelor acestuia, ele au dispărut pe nesimțite, dovadă că ele au existat doar în funcție de situațiile și nevoile religioase care le-au creat. În urma încetării persecuțiilor și după generalizarea botezului copiilor au dispărut servicii ca acela al diaconițelor, al groparilor de galerii și al exorciștilor. Îngrijirea sfântului locaș și buna desfășurare a cultului au trecut, de prin secolul al XIV-lea înainte, la catedrale și mănăstiri, asupra eclesiarhului, care avea ca ajutor un paraeclesiarh, de unde vine denumirea de paraclisier.

Numai ipodiaconii și citeții se mențin până astăzi în ierarhia bisericească, dar ele sunt doar trepte premergătoare spre diaconat și preoție. Toate serviciile mărunte în legătură cu îngrijirea bisericii sunt îndeplinite astăzi de cântăreți și paraclisieri, care sunt aleși dintre laici, fără a fi hirotesiți.

(Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică – manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, pp. 36-40)