De la icoana „Hodighitria” la cea a Praznicului Acoperământului Maicii Domnului, în câteva repere

Icoana hodighitria a fost, secole la rând, percepută ca adevărata ocrotitoare a Constantinopolului. Icoana acoperământului (maphorion) ne arată actualitatea protectoare a Maicii lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Deunăzi, citisem o lucrare importantă privitoare la viața și cultura societății bizantine, scrisă de Averil Cameron, profesor la Oxford, intitulată: Bizantinii: stat, religie și viață cotidiană în Imperiul Bizantin (Polirom, 2020). Profesorul Cameron face referire, în capitolul dedicat educației și culturii, la o procesiune săptămânală în care icoana Hodighitria, adică Îndrumătoarea, sau Cea care arată calea, era purtată în jurul Constantinopolului în fiecare zi de marți[1]. Interesant, profesorul mai face o remarcă: „imaginile (id est icoanele) au fost utilizate și mai mult decât înainte pentru a transmite mesaje doctrinare”[2]. Aceasta denotă că icoana era pentru bizantini o veritabilă cateheză în culori, dar și o expresie a dinamismului caracteristic artei ecleziale. Mai mult, toate aceste repere, sunt în legătură cu cel de-al doilea condac din Imnul Acatist al Acoperământului Maicii Domnului. Iată, de pildă, ce spune textul cu pricina:

„Sfântul Andrei cu Epifanie, văzându-te în biserică, în văzduh, rugându-te lui Dumnezeu pentru creștini, au cunoscut că ești Maica lui Hristos Dumnezeul nostru și, căzând la pământ, cu credință s-au închinat sfântului tău Acoperământ, cântând: Aliluia!”

La o lectură atentă a textului de mai sus, observăm că imnog           raful face referire la o apariție miraculoasă a Maicii Domnului, într-un loc cu încărcătură spirituală deosebită: biserica din cartierul Vlaherne. Mai mult, această veritabilă apariție a Fecioarei Maria se află în legătură cu informațiile dintr-un text bizantin, anume Viața sfântului Andrei, cel nebun întru Hristos care – aflăm, iarăși, din relatările unui alt istoric și clasicist rus, Serghei A. Ivanov –, a supraviețuit în 30 de manuscrise, între secolele al X-lea și al XV-lea, dar și în perioada post-bizantină (82 exemplare grecești din secolele XVI-XIX)[3].

Așa-numitul „fir roșu” al evenimentelor  descrise până acum poate fi observat atunci când, de pildă, colaborăm informații diferite în esență, dar care ar putea avea un numitor comun. Biserica din Vlaherne, despre care informațiile abundă în studiile dedicate bizantinologiei, era locul în care, fără să exagerăm, putem spune că mariologia era la ea acasă. Vladimir Lossky și Leonid Uspensky ne informează că acolo se păstrau veșmântul, acoperământul (maphorion-ul) și o parte din brâul Sfintei Fecioar[4]e.

Dar, pe lângă aceste relicve deosebit de importante, biserica din Vlaherne, după cum ne confirmă Egon Sendler, avea și un alt „odor”: icoana Maicii Domnului Hodighitria, adică cea care arată calea, sau Îndrumătoarea, apărută pe vremea împăratului bizantin Iustinian, despre care se credea că ar fi fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca, și care, după ce ar fi fost trimisă lui Teofil al Antiohiei, a fost adusă la Constantinopol și păstrată în biserica Vlaherne[5]. Deși unele informații peste care s-a așezat trecerea necruțătoare a timpului sunt contradictorii în privința originii Hodighitriei, prezența sa în Constantinopol este certificată de anumiți cronicari.

Mai mult, biserica din Vlaherne este sinonimă cu izvorul miraculos: apa de acolo, așa după cum ne confirmă sursele istoriografice bizantine, dar și anumite lucrări teologice avea proprietăți terapeutice care se datorau, în special, rugăciunilor și mijlocirilor Fecioarei Maria, numită încă de timpuriu (de exemplu, de Sfântul Ioan Damaschin) „Izvorul binecuvântărilor, fântâna tuturor bunurilor”[6]. Informațiile rezonează cu semnificații mult mai profunde, revelate de simbolismul din așa-numita „Săptămână luminată”. La finalul acesteia, celebrarea liturgică a Izvorului tămăduirilor o arată pe Născătoarea de Dumnezeu ca pe aceea care a fost asemeni unui „Izvor pricinuitor al vieții, care neîncetat izvorăști daruri”[7]. Importanța slujbei din Penticostar rezonează cu un aspect, mai puțin cunoscut, ce-i drept, din teologia marelui teolog elvețian Karl Barth. Pentru acesta, nașterea feciorelnică a Mântuitorului (deci, începutul vieții Sale) și mormântul gol (după Învierea Sa) aduc mărturie despre un aspect important: această viață este doar o existență limitată. Dar, atunci când între aceste două evenimente se află Maica Domnului ca Mijlocitoare a mântuirii noastre, existența noastră devine „victorioasă asupra morții”[8].

Cred că cele afirmate până aici, distribuite în mod liniar, conduc spre o hermeneutică a celui de-al doilea condac din Imnul Acatist al Acoperământului Maicii Domnului, în sensul că, Sfântul Andrei și ucenicul său, Epifanie au fost martorii unei revelații excepționale: în biserica din Vlaherne, la slujbă, Maica Domnului apărând plutind „în văzduh”, dar nu oriunde, ci în limitele spațiului sacru al bisericii respective. Altfel spus, între Hristos, „Cel care izvorăște lumii mare milă”, cum zice stihira glasului 5 din Penticostar, în Vinerea din Săptămâna luminată stă Maica Sa. Or, ca să putem înțelege aspectele de mai sus, erminia iconografică tradițională ortodoxă reprezintă o cheie interpretativă. De ce? În centrul bisericii, în fața catapetesmei, în locul în care este săvârșită de obicei (cu unele excepții, e drept) slujba Aghiasmei, pe cupolă sau turla centrală stă icoana lui Hristos-Pantocrator, adică Atotțiitorul, dar nu oricum, ci binecuvântând poporul adunat la rugăciune. Acea revelatoare apariție a Maicii Domnului, pe care ne-o amintim în momentele de încercare, ori de câte ori citim cu atenție acest Imn Acatist al Acoperământului ne arată un dublu adevăr fundamental: faptul că în icoana Fecioarei Maria nu aflăm doar o călăuzire (hodighitria), ci și un izvor real de binecuvântare și de protecție împotriva duhurilor răutății. Icoana hodighitria a fost, secole la rând, percepută ca adevărata ocrotitoare a Constantinopolului. Icoana acoperământului (maphorion) ne arată actualitatea protectoare a Maicii lui Hristos, Dumnezeul nostru. Mai mult, aici suntem în fața unei strânse legături cu sfințirea cea mică a apei (Agheasma mică), al cărei text a fost stabilit de Sfântul Fotie. Iar, firește, din perspectivă scripturistică și teologică, icoana Maicii Domnului mijlocitoarea pune în evidență faptul că Fecioara Maria se roagă, deci mijlocește, pentru creștini.

Avem într-o singură zi de prăznuire, dedicată Maicii Domnului o întreită imagine ce decurge din iconografia răsăriteană. O înțelegem pe Născătoarea de Dumnezeu ca pe cea care este călăuzitoare, acoperământ și mijlocitoare a noastră, desigur, în momentele în cale rugăciunile sale se intersectează și se împletesc cu cele ale noastre, izvorâte din convingerea că Maica Domnului este „Îmbrăcăminte de nestricăciune tuturor credincioșilor” și „Acoperământ al tuturor oamenilor”[9].

[1] Averil Cameron, Bizantinii. Stat, religie și viață cotidiană în Imperiul bizantin, traducere de Sebastian-Laurențiu Nazâru și Iulian Moga, Editura Polirom, Iași, 2020, p. 196.

[2] Ibidem, p. 194.

[3] Serghei A. Ivanov, Sfinții nebuni întru Hristos. O perspectivă istorică, traducere și note suplimentare de Dorin Garofeanu, ediție îngrijită de Dragoș Mîrșanu, Editura Doxologia, Iași, 2019, p. 136.

[4] Vladimir Lossky, Leonid Uspensky Călăuziri în lumea icoanei, traducere din limba engleză de Anca Popescu, Editura Sophia, București, 2003, p. 163.

[5] Egon Sendler, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului, traducere din limba franceză de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Editura Sophia, București, 2008, p. 89.

[6] Ibidem, p. 166.

[7] Penticostarul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 47.

[8] Karl Barth, Dogmatique, vol. III, Labor et Fides, Geneva, 1954, pp. 169-170.

[9] Mineiul pe iulie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 19.

De la același autor

Ultimele din categorie