Este o zi însemnată, mai mult în aspectul ei teologic decât climatic. De ziua Sfintei se schimbă ceva în sufletul credincios al ieşenilor şi al multor pelerini, veniţi cu mijloace de transport atât de diferite, încât ai impresia că se organizează, pe undeva, într-un loc mai retras al oraşului, o expoziţie de mijloace de transport istorice, sau, cum se zice, de colecţie. Roţi care şi-au început scârţâitul în Lăpuşna, Orhei sau Cernăuţi, copite care au resimţit liniştea codrilor bistriţeni, cai mărunţi şi sprinteni, de Bucovina, de la Gălăneşti sau alţii falnici, din părţile de sud ale Basarabiei, par a se supune unui ordin de mobilizare generală. În Mitropolie, cu toată înghesuiala, greu strunită de oamenii de strajă, pare să se infiltreze o lumină specială, diafană, mai delicată decât aceea strecurată din cele mai celebre vitralii ale măreţelor catedrale ale lumii.

Se petrece acolo, în spaţiul mitropolitan, în grădinile dimprejur o agitaţie nemaivăzută, o agitaţie omenească viguroasă, dar cu bună-cuviinţă, şi cu suflete înnobilate de toamna prielnică mulţumirii pentru rod, primitoare pentru nădejdi, luminoasă aşteptării speranţelor.

În aceste zile laşul pare mai cuvios decât este şi mai istoric; oraşul devine pentru o vreme o capitală, o mare capitală de suflet. Şi ce rang poate fi egalat de o aşezare omenească decât acesta, de a aduna întreaga suflare a credinţei?

Îmi amintesc de numeroase cărţi, ilustrate şi picturi celebre, care evocă solemne procesiuni similare. Transpare din desen, din culori, din atitudinea oamenilor preţuita atitudine sufletească de extaz, de înălţare, de desprindere de restul care ne fixează în glodul grijilor contemporane, în triviala trăire diurnă.

Îmi amintesc de câteva rarisime tablouri, tablouri combinate cu figuri cioplite în piatră. Cu mult înainte de apariţia Creştinismului, căruţele scârţâiau molcom în drumul spre templele hipocratice, din care, pe parcurs, au apărut acele hospitale, „hospes", fiind grija de căpetenie de a îngriji pe oaspeţi. Sunt sute şi mii de astfel de imagini risipite în muzeele lumii; unii, după credinţă, căutau sfinţi ai altor credinţe, alţii căutau bucuria christică.

Nu uit niciodată o astfel de statuetă; i se atribuie, la Luvru, unde se găseşte, o vechime apropiată de aceea a apariţiei Creştinătăţii. Sunt doi oameni, acolo, sub cupola de sticlă protectoare. Un bărbat şi o femeie, întorcându-se, obosiţi, de la lucrul câmpului. A rămas din această structură statuară, doar schema figurilor, ca într-o epocă suprarealistă. A rămas pe umerii bărbatului coada sapei. Pe umerii femeii se văd sacii, grei de corvoadă. Dar ce pace tihnită, ce minune a rostului împlinit pe aceste două ancestrale figuri care se duc undeva, poate spre Soare, poate spre Dumnezeu, fericiţi de minunea prin care trec, aşa ca printr-o apă binecuvântată! Se numesc, poate nu nepotrivit sau poate hazardat, dar potrivit, „Pelerinajul zilnic".

Undeva, în zarva amestecată cu smerenia oaspeţilor care vor veni la Iaşi, în zilele acestea, se simte ritualul acesta, amplificat, modernizat, totuşi etern, al pelerinajului purificator.

Nu ştiu ce forţă, ce divizii, ce armată mai vitează poate avea creştinătatea, care, la două milenii de existenţă, are puterea interiorizării, meditaţiei, puterea uriaşă de a-şi uni vigoarea într-un năvalnic,   sublim act, cum este această procesiune.

Veniţi la Iaşi sau măcar trageţi cu urechea la primul dangăt al clopotului mitropolitan care anunţă eternitatea, trecutul şi viitorul eternităţii!

(Prof. univ. dr. Constantin Romanescu - Lumina de Duminică, 15 octombrie 2006)