Păcatul primilor oameni a produs o ruptură între om și Dumnezeu, și a creat o legătură orientată tot mai mult spre lume făcând să crească plăcerile trupești produse de legătura cu ea. De aceea apariția afectelor în natura umană, se poate explica printr-un transfer al energiei spirituale pe planul inferior biologic. După moarte, acest proces se inversează, afectele încetează să mai existe, și transferă toată puterea lor sufletului, „căci afectele care conservă viața de aici nu se pot muta împreună cu noi la viața nemuritoare și veșnică“ .
Noțiunea de “afect“ are o complexitate deosebită, fiind înțeleasă diferit din punct de vedere filozofic, psihologoc și teologic. Din punct de vedere psihologic, afectul este „o modalitate elementară a reactivității afective; o emoție primară, caracterizată prin mare intensitate, exprimată direct în comportament. Afectele sunt variabile în tonalitatea lor afectivă și pot fi nimite dispoziții(pozitive sau negative) cum ar fi: furii, abandonul de sine, agresivitate oarbă, starea de groază, accesele nestăpânite de plâns sau de râs“ .
La modul teologic, prin “afect“ se înțelege „o mișcare irațională a sufletului, provocată de ideea de bine sau de rău“ , „pasiunile specifice și însușirile proprii firii omenești, ireproșabile, care, dacă nu sunt ținute în limitele firii, pot introduce o stare de păcat și pot duce la corupție și moarte“ .
Afectul desemnează o anume stare de neputință, manifestată în viața sufletească, sub forma unei slăbiciuni și a unei pasivități, atât din punct de vedere fizic, cât și moral. Sub acest nume sunt cuprinse trebuințele absolut necesare ale existenței umane naturale: trebuința de a mânca, de a bea, de a se odihni. Sfântul Atanasie cel Mare spune că „afectele intrate în fire pe urma păcatului, ca despărțire interioară de Dumnezeu și de semeni, sunt «slăbiciuni» sau «neputințe» în mai multe sensuri: ele manifestă o necesi¬tate de împlinire a firii noastre (foamea, setea, oboseala)..., o durere prin vreo împuținare și neregularitate intrată în ea; o frică de durere și de moarte, care duce firea în grad extrem spre nimic. Ele au prin aceasta un caracter ontologic, fiind o împuținare a existenței, o apropiere de nimicul din care am fost scoși prin creație; dar au și un caracter etic pentru că arată o des¬părțire morală de Dumnezeu și de semeni, ca izvoare ale existenței“ .
Sfântul Ioan Damaschin spune că afectul „nu este firesc, nici însămânțat în noi de Creator, ci s-a născut în voința noastră liberă, prin noua însămânțare a diavolului, fără a ne stăpâni prin forță. Se numesc afecte firești și neprihănite acelea ce nu sunt în puterea noastră, adică acelea care au apărut în viață din pricina condamnării prilejuite de călcarea poruncii, spre exemplu: foamea, setea, oboseala, durerea, lacrimile, coruptibilitatea, fuga de moarte, frica, agonia, din care provine sudoarea, picăturile de sânge(...) și cele asemenea, care există în chip firesc în toți oamenii“ .
Tot despre acest lucru vorbește și Sfântul Maxim Mărturisitorul în lucrarea „Răspunsuri către Talasie“. El spune că afectele nu au aparținut omului originar, nu au fost constitutive firii sale prin creație, ci s-au strecurat în aceasta ca urmare a păcatului strămoșesc, perpetuându-se apoi la întreaga specie umană. Ele nu intră în definiția firii originare, ci sunt expresie a alterării firii umane. Ele sunt niște trăsături iraționale, pătrunse în firea omului căzut în păcat. Chiar dacă sunt efectele căderii în păcat, ele nu sunt socotite păcate, nu sunt condamnabile, ci sunt firești, nevinovate și independente de voia noastră. Ele se numesc afecte firești deoarece nu stă în puterea noastră primirea lor, ci sunt efectele păcatului primordial. Acestea sunt: foamea, setea, oboseala, durerea, lacrimile, coruptibilitatea, agonia și cele asemenea, care fac parte din constituția umană.
Părintele Dumitru Stăniloae spune că aceste afecte au aparținut într-o oarecare măsură și stării primordiale (de exemplu, din porunca Domnului de a mânca din toți pomii raiului, cu excepția pomului cunoștinței binelui și răului, reiese faptul că și înainte de cădere, trupul omului avea nevoie de hrană, dar într-o măsură mult mai mică- cf. Facere II, 16-17), dar în loc să fie depășite în natura umană cu ajutorul Duhului Sfânt, ele s-au dezvoltat, prin slăbirea legăturii dintre om și Dumnezeu cauzată de păcatul strămoșesc. În acest context se poate vorbi de un liber arbitru în care e dată posibilitatea activării păcătoase a afectelor, sau a nerezistenței la pornirea lor de a se activa în forma păcătoasă.
Din punct de vedere moral, afectele pot deveni rele prin satisfacerea lor exagerată, dar pot deveni și bune, dacă rămân în granițele lor, servind existenței biologice a omului și îndreptându-se exclusiv spre Dumnezeu. În acest caz, se produce un transfer al puterii manifestată de aceste afecte în favoarea spiritului, crescând plăcerea pentru bunurile spirituale.
Pentru a putea fi ținute în limitele necesare omului pentru a trăi și a nu le lăsa să alunece în păcate și apoi în patimi, este nevoie de o asceză a trupului, manifestată în mod concret, în viața creștină, prin post. Această practică reprezintă o permanentă aducere aminte că, viața noastră, ca și creația întreagă, nu ne aparțin întru totul. Prin această experiență fundamentală, asumată în mod conștient, creștinul este apărat de pericolul confundării creației cu Creatorul, ca și de pericolul supraestimării necesităților biologice în detrimentul nevoilor spirituale. Totuși, asceza nu înseamnă o negare a afectelor ireproșabile, „ci o convertire a lor în perspectiva unei adânci bucurii, izvorâtă din așteptarea întâlnirii cu Hristos“ .