Prima cântare de la Aghiasma cea Mare, datorată Sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, cuprinde în sine şi o chemare: glasul Domnului peste ape strigă, grăind, veniţi de luaţi toţi Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu, al lui Hristos, Celui ce s-a arătat (Mineiul lunii ianuarie, ziua a şasea).

Când am mers prima dată prin parohie cu Boboteaza, o bătrână m-a întrebat: părinte, când cade Crucea la apă? Atunci, nu am îmţeles şi nu am ştiut ce să răspund, acum înţeleg, dar bătrâna nu mai este. Aceste rânduri se voiesc a fi şi un răspuns la întrebarea de atunci.

Grija pentru cele sfinte a fost şi este viaţa Bisericii. Fără acestă grijă ajungem să vorbim despre o Biserică - muzeu, despre o Biserică chiar moartă şi, ceea ce este mai grav, despre o Biserică fără speranţa Învierii. Propovăduirea credinţei fără propovăduirea Învierii, atrage după sine zădărnicia, sau altfel zis însingurarea omenităţii: către bolţile cereşti zburând prin dumnezeiască faptă bună (idem, ziua a douăzecea).

Naşterea Mântuitorului, Sfântul Vasile cel Mare, Botezul Mântuitorului şi Sfântul Ioan Înaintemergătorul au trecut peste existenţa noastră ca o boare de seară pe care o simţim doar dimineaţa.

Este trist să vezi un mare cântăreţ de muzică populară cântând în faţa Sfintelor altare întâi colinde, apoi bordeiaşul; este trist să auzi colindele noastre acompaniate de tobe, chitări, fluiere etc (un sfânt al primelor veacuri creştine, adică al veşniciei noastre, spunea că acolo unde este instrumentul nu mai este Dumnezeu); este trist ca Biserica să liciteze cele sfinte (icoane, biblii, cruci) chiar sub motivul împlinirii unui scop caritabil; este trist să vezi aruncându-se Crucea în ape; este trist să vezi oameni săvârşind reversul (aruncând bani în căldăruşa cu aghiasmă).

Există anumite realităţi lumeşti care pot atinge rangul de sfinţenie, dar care nu au ce căuta în Biserică (chiar dacă îl mărturisesc pe Dumnezeu, ele nu îl pot aduce pe Dumnezeu acolo unde Acesta există) şi există anumite fapte, acte şi înfăptuiri bisericeşti care nu au ce căuta în folclor. Colindatul poate fi definit un obicei sfânt, românesc, dar el aparţine uliţei, cetelor, cel mult străzii sau scenei, dar nicidecum Bisericii. Colindele da, aici este cu totul altceva, strana şi altarul se pot deschide. S-a ajuns ca mersul cu Boboteaza, practică a Bisericii, să fie prelungit printr-o imitaţie folclorică în mersul cu Iordanul, obicei săvârşit în unele părţi ale ţării noastre de către cete de flăcăi şi bărbaţi.  

Biserica noastră trebuie să păstreze ceea ce este al ei şi să-şi cultive tezaurul credinţei nelăsându-se invadată de folclor (gen puşca şi cureaua lată).

Sfântul Ioan Înaintemergătorul nu s-a considerat vrednic a se apropia de Mântuitorul, coborât în apele Iordanului (Matei 13, 14); noi suntem vrednici a arunca Crucea Mântuitorului în ape?! Crucea este Însuşi Mântuitorul care ridică păcatele lumii (Ioan 1,29); crucea nu trebuie aruncată, nu poate fi aruncată; crucea este cea care trebuie ridicată şi cea care ridică păcatele noastre. Botezul crucii este Botezul cu Duhul Sfânt (Ioan 1, 33). Ridicând Crucea lui Hristos în viaţa noastră şi prin viaţa noastră şi nu aruncându-o pe ape, putem trăi adevărul clipei prezente: de grijile lumeşti lepădându-ne şi viaţă îngerească primind (Mineiul lunii ianuarie, ziua a douăzecea).

Zilele trecute, mergând cu Boboteaza prin parohie, o bătrână, poate fiica celei dintru începutul pastoraţiei mele, mi-a urat: părinte, să trăiţi toată viaţa!

Duhul lui Hristos este Duhul temerii de Dumnezeu, Duhul înţelegerii, Duhul înţelepciunii, Duhul trăirii lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu toată viaţa, nu parţial. În rest, totul este ... folclorizarea credinţei.