În viețile noastre, la momente de cumpănă, nu ne stă alături oricine, ci Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Întregul capitol nouă al Evangheliei de la Matei urmărește cum crește încrederea oamenilor în El. Uneori uităm Cine este Cel care trece prin viețile noastre, precum prin mijlocul Capernaumului odinioară. 

Minunea vindecării celor doi orbi și a celui amuțit de demon începe prin vindecarea femeii cu scurgerea de sânge și învierea fetiței unui dregător al cetății, consemnat ca fiind Iair, mai-marele sinagogii. Zvonul acela ar fi ajuns la urechile nevăzătorilor. Glasul mulțimii ovaționând minunile, fac pe oameni să-l aducă pe cel mut la Hristos. Reacția unei comunități sleite în credință, ancorată mai degrabă în tradiții decât în nădejdea așteptării venirii lui Mesia. Orbii mărturisesc, insistând prin intrarea în casa unde se adăpostea Domnul, să fie miluiți de El, „Fiul lui David”. De unde știau? Ca întotdeauna nevăzătorii sunt atenți la tot ce ascultă. Își ghidează pașii după toate câte le aud. Ei văd cu toate simțurile, chiar dacă simțul văzului le lipsește. Ori minunea opririi unei scurgeri de sânge la o femeie asemeni lor, exilată și izolată de ritualul sinagogii, și învierea fiicei mai marelui sinagogii nu erau lucruri de împlinit decât de Mesia. E foarte posibil ca dinaintea lor să se fi petrecut dialogul dintre Iisus și sutașul roman, să fi auzit de vindecarea soacrei lui Petru ori poate că cel care îl aduc pe mut dinaintea Domnului vor fi învățat aceasta de la insistența celor patru prieteni care poartă pe targă paraliticul și care sparg acoperișul să-i facă aceluia vindecarea posibilă. Reacția celor vindecați în povestea Duminicii acesteia arată că în sine credința vine din auzite. Pentru că unii doar aud fără să vadă, iar celălalt vede și aude, dar nu poate exprima. Dar inima lui striga după Hristos. Și inimii lui îi adresează Domnul aceeași întrebare: „Crezi tu că Eu pot să fac aceasta, să te vindec?”

Oponenți de fiecare dată, rigoriștii, fariseii ce se vor dovedi extremiști și ucigași de Dumnezeu Întrupat. Reacția lor este a unora care au lectură, dar nu au credință. Ei cred și mărturisesc că Domnul Hristos „cu domnul demonilor scoate pe demoni” (Matei 9, 34). Se fac bolnavi de „sindromul Gadara”, preferând să aibă dreptate împotriva evidenței, să prețuiască mai mult trupul mort al gândirii lor în detrimentul acțiunii Mântuitorului. Să negi vindecarea unei sângerări prelungite, învierea unui copil, redarea luminii ochilor unor orbi și vorbei unui mut, e culmea negării realității. Nimic din gesturile Mântuitorului nu recomanda concluzia lor. Smerit și pașnic, departe de ochii mulțimii, iar nu infatuat și cu filacteriile în vântul dinspre Marea Galileei, Hristos nu judecă pe nimeni. Întreabă și așteaptă răspuns. Iar când răspunsul e pe măsura harului, acționează. Cu liniște. Fără zgomot. Cerând discreție. 

Fariseii. Le fuge pământul de sub picioare. Nici nu vreau să mă gândesc ce va fi pățit Iair pentru că i-a permis profetului din Nazaret să-i vindece fetița. Omul e sincer. Copilul lui e deasupra importanței sale religioase și sociale. Ori a importanței sale sociale născute din gestionarea actului religios. Nu se ferește să ceară ajutor, chiar dacă boala fetiței va fi fost socotită de cârcotași drept o pedeapsă meritată pentru cine știe ce fire de mărar strecurate pe sub firele îmbârligate ale sutelor de legi izvodite de mințile mereu lucrătoare ale ispititorilor într-ale Legii. Cum e de-a dreptul cinică această constatare a lor, cum că domnul demonilor vindeca de demoni, câtă vreme știau și ei ceea ce Domnul Hristos spune des: nici măcar iadul nu se dezbină întru sine! Îndrăznesc să spun că prin această aluzie fariseii fac „reclamă” vrăjitoriilor de tot soiul din vremea aceea. Pun pe seama demonilor posibilitatea de a vindeca. Așa cum fac unii și azi amestecând teologia cu tot soiul de teorii ale nimicului. Ori, Hristos Domnul nu este un călător clandestin în lumea celor care sufereau și care Îl știu. Îl asumă. Orbii văzând mai bine decât prea-văzătorii. 

Evanghelia Duminicii acesteia, așezată deloc întâmplător după cea a vindecării celor doi demonizați din ținutul Gadarei (Matei 8, 28-34; 9,1) și cea a vindecării paraliticului din Capernaum (Matei 9,1-8), ne pune dinaintea a două tabere. Orbii care văd și muții care vorbesc și văzătorii care nu văd și muții care nu vorbesc sub imperiul ispitei demonului. Cei din urmă au rămas, până astăzi, modelul extremistului cu convingeri religioase, care face program de priorități lui Dumnezeu, și-i desenează Acestuia o hartă de intervenție de la care nu are voie să se abată. Care le știe pe toate, dar nu-L cunoaște pe Dumnezeu!

Ca și în alte cazuri, Hristos nu stă să le explice fariseilor Cine este El, ci face lucrarea pentru care S-a întrupat în mijlocul omenității. Evanghelistul Matei ne spune simplu: „Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35). Ce are fundamental Iisus Hristos dinaintea bolii și suferinței oamenilor? Are milă pentru că erau necăjite și rătăcite ca niște oi care nu au păstor. Cine privește spre o turmă părăsită de păstor știe ce vrea să spună Evanghelistul. Hămesite de adevăr, flămânde de bine, slăbite de sete duhovnicească și foame de mângâiere. Vă pare cunoscută descrierea? Privind în jur recunoașteți imaginea unui Capernaum rănit? Nu vă temeți. Și printre noi trece Hristos Dumnezeu. Ne întreabă discret: „Credeți voi că pot Eu face aceasta?”  Răspundeți. Curaj. Nu vă temeți. Printre noi trece Iubirea!