Unul dintre miturile fondatoare ale capitalismului este că lăcomia şi egoismul departe de a fi vicii sunt virtuţi care duc progresul mai departe. Această idee îşi revendică originile de la Adam Smith, filosoful iluminist scoţian care, studiind mecanismele economice ale formării avuţiei, spunea că nu din bunăvoinţă ne hrănesc măcelarul, berarul sau brutarul, ci din faptul că fiecare îşi urmează propriile interese. Ideea lui este că iubirea de sine nu este în mod necesar un rău deoarece produce mecanismul prin care este suplinită caritatea în producerea de bunuri, de vreme ce omul nu este întotdeauna caritabil. Ideea generală fiind că bunăvoinţa nu este suficientă pentru a genera toate bunurile de care are nevoie o societate, ci ea trebuie suplinită de interesul propriu care îi face pe oameni să acţioneze şi atunci când nu au motive sau nu doresc să fie generoşi. În orice societate există un echilibru între caritate şi interes propriu. Oamenii pot avea un interes propriu să fie caritabili, pentru Adam Smith cele două nu se exclud ci se completează. Esenţială progresului însă nu este nici caritatea nici interesul de sine, ci competiţia liberă.

Competiţia liberă însă nu este un lucru uşor de obţinut pentru că presupune respectarea drepturilor celorlalţi competitori, ori respectarea drepturilor celorlalţi competitori înseamnă limitarea egoismului şi a lăcomiei. Dacă egoismul şi lăcomia ar fi într-adevăr motoarele progresului, cum o afirmă retoric unii suporteri mai vocali ai „capitalismului sălbatic”, atunci ar trebui ridicate toate barierele din faţa acestor „virtuţi”. Odată ridicate barierele singurul mod în care pot coabita interesul egoist şi lăcomia tuturor este un echilibru de forţe în care toţi participanţii să se abţină de la violenţă de teama unor rele mai mari. E greu de crezut că se va obţine aşa ceva de vreme ce fiecare dintre participanţi are interesul să mute echilibrul mai în favoarea sa destabilizând astfel situaţia. În mod cert, lăsate libere, egoismul şi lăcomia nu au nici un motiv să de limiteze de la sine în absenţa unei ameninţări mortale directe, ori acest lucru neagă principiul competiţiei libere. Doar cei care pot ameninţa credibil cu violenţa semenii lor vor putea să tranzacţioneze liberi, ceilalţi o vor face de teamă şi de nevoie. O asemenea situaţie nu va conduce la progres ci doar la stagnare, nimeni nu va dori să iasă din status-quo atâta vreme cât echilibrul de violenţă nu este răsturnat.

Competiţia liberă nu se bazează pe egoism sau lăcomie, ci se foloseşte de ele canalizându-le printr-o structură a dreptăţii care, garantând drepturile fiecăruia, garantează libertatea fiecăruia de a intra în competiţie. Esenţiale pentru progres nu sunt „viciile” lăcomiei şi egoismului în sine, ci reconvertirea lor în virtuţi prin limitarea lor şi redirecţionarea lor către ceilalţi. Dacă singurul mod prin care îţi poţi satisface egoismul este prin cooperarea cu ceilalţi atunci efectele sale pot fi salutare. Dacă singurul mod prin care poţi avea mai mulţi bani, de exemplu, este să oferi produse mai bune şi mai ieftine decât competitorii tăi, reuşind să îţi menţii muncitorii motivaţi printr-un salariu decent şi condiţii de muncă satisfăcătoare, atunci trăiască lăcomia!

Când libertatea şi dreptatea stau la baza unei societăţi, lăcomia şi egoismul vor lucra pentru ele în folosul tuturor, dar dacă egoismul şi lăcomia li se substituie ca fundamente ale societăţii atunci mi-e teamă că libertatea şi dreptatea nu vor mai fi decât nişte lozinci pentru adormit şi ultima străfulgerare de demnitate a celor care au avut nenorocul să pice în tabăra sclavilor.